Din pacate în scoli nu s-a învățat și nu s-a pus baza deloc pe nimic ce ține de noi ca oameni, ci doar de cultura noastră generala.
Generațiile vechi încă au impresia că a avea cultura generala te face om. Oameni care știu ani și date, scriitori și oameni de știință dar nu știu sa-si numească propria emoție sau sa se pună în papucii altuia. Oameni care nu știu să-și controleze furia sau să-și oprească îngrijorările. Oameni care nu stiu comunica asertiv și prefera sa strângă toate emoțiile negative și sa le închidă în cutia pandorei ca mai apoi acestea ori sa rabufneasca ori sa se transforme într-o tulburare emoțională.

 
Ne învățăm copiii de mici că "nu este voie sa plangi", "nu plange" " băiețeii nu plâng, ce esti tu fetiță?", "copiii n-au nervi" s.a.m.d.
Trăim într-o societate în care oamenii habar nu au să-și spună punctul de vedere într-un mod asertiv sau sa accepte un alt punct de vedere fără conflict, într-o lume în care avem voie sa exprimam doar emoții pozitive în mod public și ne cerem scuze dacă nu ne simțim în apele noastre, în care trebuie sa zâmbim fals și sa ne prefacem ca ne simțim bine în permanență.

 
Poate mulți oameni nu înțeleg necesitate educării emoționale a copiilor, pentru că nici ei nu au fost educați emoțional. De aceea atât de mulți adulți azi au nevoie de terapie, și mai trist e ca putini din cati au nevoie chiar apelează la ea. Niște skill-uri atât de importante și atât de utile și cruciale pentru propria fericire și pentru relaționarea cu cei din jurul nostru; a ști comunica, a ști accepta critica, a ști sa trăiești în prezent, a ști sa accepți necondiționat, a ști sa te iubești, a avea compasiune, a ști sa oferi, a ști sa empatizezi. Cu toate astea am face o lume puțin mai plăcută, mai fericita, mai împlinită. Mai puține divorțuri și mai multe mariaje fericite, mai puțini copii cu traume emoționale, mai mulți oameni împliniți și fericiți, mai multa grijă pentru cei din jur și chiar pentru mediul înconjurător, mai multe zâmbete sincere.

 
Așadar am decis sa îți scriu o scrisoare pe care sa o citești când vei fi mare, oridecateori te vei afla în dificultate.

 
Scrisoare pentru copilul meu:

 
Draga Dominic,
Te iubesc atât de mult încât nu îți poți închipui. Nici eu nu îmi pot închipui. Eu acum pot procesa iubirea ce ți-o port. Mi-a fost frică sa te iubesc asa cum te iubesc. Mi-a fost frică să nu te pierd, mi-a fost frică sa nu pierd acest dar extraordinar pe care l-am primit. Mi-a fost frică să te iubesc atât de mult cât te iubesc deja, mi- a fost frica să nu cumva sa nu fie destul. Mi-a fost frică să nu greșesc, mi-a fost frică să nu te dezamăgesc, mi-a fost frica de frica ta, mi-a fost frica ca nu cumva vreodată sa nu te mai pot vedea. Mi-a fost frică sa te iubesc, și totuși te iubesc enorm în pofida fricii, pe care n-o pot controla, mi-ai dat putere sa nu-mi mai fie frică.

Aș vrea să ști și aș vrea să îți arăt că mami te iubește indiferent de orice. O astfel de iubire nu ai crede că există și nici nu ți-o vei putea imagina vreodată pana nu vei avea si tu copii. Nici eu nu am putut. E ceva incredibil de frumos în iubirea ce ți-o port.
O iubire care înflorește și dă sens vieții.Te iubesc Dominic!
Nu pot să cred că am creat viață. Sarcina e un dar extraordinar, fiecare etapa din sarcină și din creștere e ceva incredibil. Unic. Special. Deosebit. Nu am cuvinte sa descriu amalgamul de emoții resimțite. Poate sunt prea introspectiva, îmi pun prea multe probleme. Sunt prea profundă poate. Dar eu nu pot sa cred că am dat viață. Nu pot să cred că am creat. Nu pot să cred că viața mea poate fi atât de frumoasă. Mi-e greu sa procesez lucrurile bune care mi se întâmplă. Mi-e greu să accept ca da: am o minune în viata mea. Mi-e frică ca ceva să nu-mi fure fericirea asta, încât parca nu ma las sa ma bucur de ea. Sunt atât de vulnerabila, doamne, ce frumos!

 
Puiule, plângi! Puiule, ai voie sa plângi! Ai voie sa fii supărat, fericit, furios, și oricum altcumva! Ce e rău în a plânge? Plânsul e o descărcare funcțională a emoțiilor atât pozitive cât și negative. Emoțiile au nevoie sa fie descărcate într-un fel sau altul. Inhibarea excesiva a plânsului înseamnă descărcarea emoțiilor în alte feluri de multe ori mult mai nefunctionale: în agresivitate, în reprimare, în dependente, în somatizari fizice, în depresii, etc.
Puiule,plângi. Puiule, descarcă-te, e sănătos sa plângi și nu este nimic altceva decât o descărcare de emoții.
O sa fac tot ce mi sta în putință sa fi fericit, dar dacă te simți câteodată trist sau furios, e ok, e firesc, e normal, și e normal sa vrei sa plângi când te simți asa. 

 
Puiule, nu vreau să fi doctor, avocat sau inginer. Vreau sa fii ce vrei tu sa fi!
Nu vreau să fi un om de succes și plin de bani, nu vreau să ai notele cele mai mari și să fi primul din clasa, vreau doar să fi fericit.
Vreau sa ști să ai auto compasiune, vreau să te iubești pe tine și pe cei din jurul tău neconditionat, vreau să fi un om bun și vreau să ști sa te bucuri de frumos. Vreau să fi împlinit și fericit. 
Vreau să cresc un copil fericit, acesta este adevăratul succes. Vreau sa te pregătesc pentru adevărată viata, nu pentru memorarea unor ani din cărți, vreau să te vad zâmbind când iei o nota mare dar nu plângând la o nota mica. Vreau sa înțelegi ca mami te iubește și când ești cuminte și când ești furios, și când faci prostii. Vreau sa ști că a fi fericit si implinit înseamnă succes, nu a munci peste program sa acumulezi bani în cont. Vreau sa ști ca ești demn de respect, și că meriți sa fi tratat frumos.

 
Puiule, eu ca si copil am creat o lume în care sa simt o urmă de control într-o lume perceputa incontrolabilă, și am învățat sa trăiesc acolo de atunci înainte.
În lumea mea controlata fiecare pas se face pe un teren minat.
Minele sunt puse de mintea mea și explodeaza la senzori depărtați.
Am minat întregul meu ecosistem până când am rămas izolata în el, fără a mai putea ieși de gardul construit din si de mine.
Stau aici. În interior. E periculos afara, de aceea am minat ecosistemul meu, pentru a nu permite pericolului sa pătrundă. În schimb, exista șanse sa fiu victima propriilor mine. Sau sunt deja?
Nu știu. Tot ce știu este în ecosistemul meu construit. În afara e periculos, de aceea am pus mine. Ma tem ca ar trebui sa ma tem mai mult de mine.
Dar parca e mai ușor sa am o iluzie de control, sa mă rănesc din mine puse de mine decât sa risc sa ma rănesc pe teren necunoscut.
Oare cum e acolo? Oare ce e acolo? Oare sunt mine? Sau minele sunt construite doar de mine?
Așa am învățat. Asa m-am adaptat. Intergenerational, am construit ziduri sa nu între "dușmanii". Și ne-am minat singuri, generație de generație.
Încerc sa dezactivez încet și ușor una câte una pe rând...minele. Puiule, nu vreau sa te minez și sa trăiești izolat o viata în mine construite de mine cum am trăit eu în mine construite intergenerarional.

Puiule, o sa încerc sa dezactivez toate minele pentru tine, și pentru mine.

Puiule, vreau și sper și îți promit ca o sa fac tot posibilul sa fi ultima generație care trăiește înconjurat de mine.
Vreau sa fii liber! Mult mai liber decât am crezut ca sunt eu.
Trebuie sa ma eliberez pe mine mai întâi de mine pentru a te elibera sau mai bine spus a nu te îngrădi pe tine.
Tu ai schimbat ceva în mine, ceva ce nu-mi doresc sa vad în tine, nu-mi doresc sa mai vad mine.
În terenul meu minat pe exterior cu iluzia siguranței în interior tot ce trăiam era frica de explozie și atac.
De când tu, puiule, m-ai salvat. Am văzut ce nu vreau sa îți transmit. Am văzut câtă fericire poți transmite. Am cunoscut ce înseamnă fericirea și vulnerabilitatea ca putere. M-ai învățat sa ma bucur, m-ai învățat să trăiesc altfel, m-ai învățat ca în ciuda minelor din exterior, tu ai dezactivat minele din mine, ca eu să pot dezactiva minele din exterior pentru tine.

M-ai învățat sa fiu fericită, nu doar declarativ. M-ai învățat că alături de frică și tristețe poți avea un sens și sa simți în același timp și fericire. M-ai învățat să vad lumea cu ochelari roz.
Credeam ca eu ca mamă te învăț pe tine, dar ai atâtea de a mă învăța tu pe mine.

 
Înainte aveam nevoie sa-mi găsesc momente de fericire, acum o trăiesc tot timpul.

 
Mulțumesc Dominic!

Oare cum să mulțumesc ca mi s-a oferit șansă de a trăi lucruri atât de speciale, unice, perfecte..pline...de sens.

Acum un an speram, acum câteva luni așteptăm, iar acum sunt aici. E incredibil! Nu am cum și nu știu cât sa mulțumesc. Nu pot exprima în cuvinte recunoștință pe care o simt din tot sufletul. E atât de mult, de copleșitor, de extraordinar, nu pot mulțumi suficient.  

Simt că vreau să exprim, că vreau să mulțumesc intr-un fel sau altul, dar nu pot, nu știu cum, pentru că oricât aș mulțumi ar fi prea puțin. Cel mai minunat dar, cel mai de preț miracol, nu există cuvinte pentru așa ceva. Fericirea chiar există, și are chipul lui. Privirea, zâmbetul și rasul. Cel mai frumos peisaj și cel mai frumos cântec, cea mai frumoasa rază de lumină.

Nu am știut ce înseamnă viața cu adevărat înainte de a o crea. Nimic și nimeni niciodată nu îmi poate aduce cote mai înalte de fericire și de recunoștință decât dăruirea sau creșterea unei vieți.

Sunt cel mai norocos om din lume. Și nu o spun doar asa, chiar sunt.

Dominic, mama te iubește!

Mama te iubește atât de mult încât uneori o doare, mama te iubește și niciodată nu o să te lase singur.

Să fi mamă este cel mai extraordinar lucru și nimic de pana la acest punct și cred că nimic de după acest punct nu va putea vreodată egala acest sentiment.

Pot vedea lumea, pot înmulți banii, pot avea cariera visurilor...dar niciodată aceste lucruri nu îmi vor aduce ce aduce aducerea vieții pe pământ.

Mulțumesc Dominic ca existi!

Mulțumesc ca zâmbești!

Mulțumesc ca razi!

Mulțumesc ca ești!

Fiecare întindere de manuta, rostogolire, zâmbet și mișcare noua pe care o înveți pentru mama sunt munți pe care îi muti. Fiecare lucru simplu pe care îl înveți, pentru mine este extraordinar. Nu credeam că e posibil să mă bucur de lucruri atât de simple și sa văd banalitatea ca fiind cel mai încântător lucru. Sincer? Nu credeam ca vreodată voi fi cu adevărat fericită. Dominic, tu ești autorul. Îți mulțumesc!

Griji peste griji, peste griji. Va fi totul în regula? Te iubesc atât de mult încât nu îți poți închipui. Nici eu nu îmi pot închipui. Eu încă nu pot procesa iubirea ce ți-o port. Mi-e frica să te iubesc asa cum te iubesc. Mi-e frică sa nu te pierd, mi-e frică să nu pierd acest dar extraordinar pe care l-am primit. Mi-e frică să te iubesc atât de mult cât te iubesc deja, mi-e frică să nu cumva să nu fie destul. Mi-e frică să nu greșesc, mi-e frică să nu te dezamăgesc, mi-e frică de frica ta, mi-e frică ca nu cumva vreodată sa nu te mai pot vedea. Mi-e frică să te iubesc, și totuși te iubesc enorm în pofida fricii, pe care n-o pot controla.

Aș vrea sa ști și aș vrea să îți arăt că mami te iubește indiferent de orice. O astfel de iubire nu ai crede că există și nici nu ți-o vei putea imagina vreodată până nu vei avea și tu copii. Nici eu nu am putut. E ceva incredibil de frumos în iubirea ce ți-o port dar totodată ceva teribil de înspăimântător.

O iubire care doare, și totuși înflorește și dă sens vieții. O iubire și totodată o frică care nu va înceta niciodata. Te iubesc Dominic!

Multe griji. Te sperie, te copleșesc.

Ști totuși..? Grijile sunt pline de dragoste, iar dragostea pe care ți-o port este nemărginită. Până și grijile fac parte din acest miraculos sentiment, pe care vreau să îl trăiesc din plin.

Sunt cel mai norocos om, și nu știu cât și cum sa mulțumesc!

Nașterea...pe moment...o traumă! Da, o trauma pe care ma bucur ca am trăit-o și pe care aș trăi-o încă de o mie de ori, pentru că știu că ea m-a adus aici...te-a adus aici. Aș retrăi de o mie de ori și stările depresive din primele săptămâni (ma refer la baby blues-nu doresc sa minimizez experienta femeilor care au trecut chiar prin depresie clinica) după naștere, aș retrăi tot, totul face parte din călătoria noastră, și toate acestea ne-au adus aici. Totul face parte din poveste, suferință face parte din trăirea fericirii. 

Chiar sunt eu fericita? Chiar sunt eu fericita!

Mulțumesc!

Mesaj către parinti: apreciați-vă copiii, spuneți-le zilnic cât de mult îi iubiți! Bucurați-vă de toate reușitele lor, chiar dacă nu sunt cei mai cei dintre cei mai cei. Sunteți foarte norocoși! Sunteți norocoși sa fiți părinti și sa aveți ocazia sa trăiți momente atât de speciale, bucurați-vă de ele și oferiți dragoste, nu așteptări peste așteptări.

Mesaj către viitori parinti, în special viitoarele mame:

Aș fi vrut ca cineva să-mi spună și mie când eram însărcinată sau după ce am născut: e normal să nu fi fericită în primele saptamani! Culmea, e chiar extrem de comun. Nu te învinovăți, e greu al naibii!

Depresia post natala nu este o excepție sau o raritate, iar baby blues nici pe atât. Ia-o ca atare. Va trece. Nu ai o problema, e normal sa nu te simți conectata instant de copilul tău, e al naibii de normal. Hormonii iti joaca feste. Atata stigma, atâtea asteptari legat de ce TREBUIE să simți... stai linistita...majoritatea proaspeților părinți nu simt ce se așteaptă sa simtă. E ok. Cateva săptămâni sau luni mai târziu vei simți cea mai mare conexiune și împlinire posibilă. Toate la timpul lor. E ok!

E ok să plângi!

E ok sa razi!

E ok sa fi tristă! (Nici măcar nu vei ști de ce. Simplu: hormonii)

E ok sa fi furioasă!

E ok să fi fericită!

E ok sa nu ști ce simți!

E ok sa te simți oricum te simți!

Nu depinde de tine în cea mai mare măsură.

E ok!

Face parte din poveste. Și ce mai poveste...cea mai frumoasa poveste.

Mămico, iubește-te, ridică-te pe un piedestal, îmbrățișează-te...căci tocmai ai făcut cel mai extraordinar lucru posibil: ai creat viață! Ești minunată! 

Tăticule...ai o femeie extraordinară lângă tine, care a trecut prin apa si prin foc, dă-i toată dragostea ta și apreciaz-o!

                 Toată viața m-am luptat cu incertitudinea. Am nevoie de control, am nevoie să știu ce urmează, să fiu pregătită, instinctul de conservare dorește să știe următoarea mișcare a vieții și să mă protejeze de orice variabilă necunoscută, de orice scenariu nefavorabil: Dorință de control, dorință de conservare, dorință și mai ales nevoie de certitudine.

               Mereu am încercat să controlez viitorul, cred că toți încercăm într-o oarecare măsură. Ne face să ne simțim mai calmi, mai siguri, mai liniștiți și lipsiți de anxietate sau frică. Avem impresia că dacă știm următorul pas, îl vom controla și atunci nu vom mai fi predispuși unei situații nedorite. Oare?

               Ce controlăm de fapt? Ce putem controla de fapt în toată viața noastră? Cât putem de fapt controla din toată viața noastră? Mai nimic. Avem iluzia că deținem controlul, când de fapt departe de adevăr acest lucru. Avem impresia că dacă putem controla modul în care arătăm, modul în care ne comportăm, ce mâncăm sau ce bem, că putem controla când și dacă dorim să ne căsătorim sau să facem copii, că ne putem alege cariera, etc. înseamnă că avem control asupra vieții. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu. Bineînțeles că toate cele de mai sus ne ajută să ne punem în ordine viața și să evităm sitații nedorite, ne ajută să luăm decizii sănătoase care să ne protejeze sănătatea, dar nu ne oferă siguranța controlului.

                Vestea proastă: Nu putem controla viitorul, nu putem controla viața, nu există certitudine! Vestea bună: Nici nu trebuie. Cât timp ști că ai făcut tot ce ține de tine, este în regulă.

               Este în regulă să te predai necunoscutului, să guști puțină incertitudine. Dacă am ști mereu ce urmează, ce sens ar mai avea viața? Desigur, este neplăcut când nu ști ce se va întâmpla în special în situații critice...

               Când vizionăm un film, plin de clișee, putem prevedea fiecare tip de replică, scenă și final, va fi un film plictisitor. Ce face o comedie să fie amuzantă? Neprevăzutul. Ce face un film de acțiune să fie incitant? Neprevăzutul. Ce face un film horror să fie palpitant? Neprevăzutul. Dacă știm gluma ce urmează să fie făcută, își pierde din amuzament, dacă știm ce urmează să facă infractorul din film sau când apare fantoma, filmul va fi lipsit de entuziasm și nu va mai fi captivant.

               Așa este și cu viața. Neprevăzutul, incertitudinea sunt cele care dau gust. Câteodată vom trăi un film de dramă, alteori o comedie, uneori acțiune, și alteori horror, dar la sfârșitul filmului vom ști că acel film a fost incitant, captivant și că a meritat „vizionat”.

               Avem impresia că ne protejăm prin deținerea excesivă de control, ne protejăm de suferință. Ei bine, într-o oarecare măsură, da...dar ne protejăm și de bucurie, de entuziasm, de creativitate, de dragoste și alte emoții care ne umple viața. Deci da, putem aelge să ne protejăm toată viața, să evităm incertitudinea și vulnerabilitatea pentru a nu suferi, dar atunci nu vom gutsa din viață la potențialul ei.

               Câte din poveștile interesante ale vieții voastre vin din lipsa de risc, din confort și din control? Câte din poveștile vieții voastre interesante nu au avut la bază incertitudine, vulnerabilitate? Toate poveștile captivante care ne-au umplut viața vin din incertitudine si vulneabilitate in fața acesteia. Când ai simțit ca trăiești cu toată ființa ta? Când ai intrat în incertitudine, când ai rămas vulnerabil și nu ai putut controla chiar totul. Elementul surpriză, dacă vrei, e cheia unei vieți interesante.

               Pot spune că toată viața m-am luptat cu incertitudinea în loc să o îmbrățișez. Am crezut că dacă controlez tot ce pot din toate sferele vieții mă voi proteja, voi fi mai fericită. De protejat, m-am protejat, dar și de fericire. Nu spun să nu ne protejăm. (Bineinteles că de ex un om care nu fumează este clar mai protejat împotriva aproape oricărei boli decât un fumator, nu la acest tip de protecții mă refer).

               Sunt genul de persoană care vrea să știe orice risc implică orice și să prevină tot. Ei bine, mi-am adus mai mult stres și anxietate prin comportamentul acesta compulsiv decât mi-aș fi adus prin acceptarea incertitudinii. Ce putem controla (alimentație, fumat etc.) e bine să controlăm, însă ce nu putem controla, e bine să acceptăm. Ne luptăm cu moriile de vânt, oricum.

               Ce ar fi viața mea fără incertiudine?

               Când iubim pe cineva și ne atașăm de o persoană, avem certitudinea că relația nu se va sfârși nicicând, avem certitudinea că partenerul ne iubește la fel cum îl iubim noi? Nu. Astfel, multe persoane aleg să fugă de intimitate, să fugă de relații, să fugă de iubire, pentru a nu fi răniți, astfel se rănesc singuri, prin faptul că nu își dau voie să cunoască iubirea, cel mai profund și frumos sentiment.

               Când dăm viață, când aducem pe lume un suflețel, avem certitudinea că acel suflețel va fi acolo pentru totdeauna, că este în siguranță, că nu va păți nimic? Nu. Astfel, multe persoane aleg să nu facă copii, din frica de vulnerabilitate și responsabilitate (nu mă refer la persoanele care nu își doresc copii din diverse alte motive), astfel rămân cu dorința neîmplinită și cu întrebarea ce ar fi fost dacă? Când aducem un suflet pe lume nu știm ce ne așteaptă. Vom fi părinți buni? Vom putea fi aici pentru el/ea mereu? Vor fi sănătoși mereu? Vom fi noi sănătoși mereu pentru a le putea purta de gija? S.a.m.d. Nu știm, ne îndreptăm spre incertiduine, rămânem vulneabili în fața necunoscutului. Putem fugi de incertitudine pentru a nu suferi, dar atunci nu vom cunoaște nici bucuria pură. Ne este frică să ne lăsăm să ne bucurăm. Ne este frică e faptul că după bucurie vine ceva imprevizibil, negativ, și alegem de fiecare dată să stăm în gardă, să nu ne lăsăm liberi. Ne este atât de frică să nu ne fure ceva bucuria, încât ne privăm singuri de ea. Credeți că nu este așa? De câte ori vi s-a întâmplat să fie totul bine și frumos, dar brusc să vă găsiți motive de îngrjorare sau nemulțumire? Câți dintre cei care au copii, odată ce se nasc, deși trăiesc o mare bucurie, își provoacă singuri suferință imaginându-și tot felul de scenarii catastrofale în care copilul pățește ceva, câți dintre îndrăgostiți se bucură complet de sentiment fără a-și provoca suferință gândindu-se că povestea de dragoste s-ar putea sfârși, câți oameni le au pe toate, dar au “nevoie” de o mașină ca a vecinului? E un soi de masochism în noi, o parte înnăscut și o parte creat cultural, pe care îl putem depăși, măcar în parte. Lasă-te să fi bucuros! Lasă-te să zburzi! Nu trece peste hop-ul acesta doar pentru a-l planifica pe următorul. Asta facem, deseori, ne axăm pe o problemă, iar odată depășită, în loc să ne lăsăm să ne bucurăm, ne axăm pe următoarea problemă, ca și cum viața noastră ar fi o înșiruire de probleme și scopuri. Hai să facem și lucruri fără scop, doar așa, să ne bucurăm. Dacă scopul activității ar fi bucuria, și nu o realizare anume? Avem impresia că dacă ne lăsăm să fim bucuroși, devenim vulnerabili la pericolele pe care nu le preîntâmpinăm în acel moment. Desigur, procesul poate fi conștient sau inconștient, nu cu toții realizăm ce face mintea noastră. Cum putem oare opri, măcar în parte cercul acesta vicios? Prin recunoștință, prin aprecierea lucrurilor mărunte de zi cu zi și avântarea în incertitudine.

               Ne este atât de frică să fim vulneabili, în fața vieții, în fața altora și chiar în fața noastră. Am fost educați să vedem vulnerabilitatea ca o slăbiciune și curajul ca o virtute, ele fiind de fapt strâns legate și mai aproape de a fi sinonime decât antonime. Ce act de curaj nu se naște din vulnerabilitate? Cum se spune, numai curajosul știe cât îi e de frică. Nu există curaj fără vulnerablitate. Când faci una act curajos, riști. Când riști ești vulnerabil. Îți trebuie curaj să îți schimbi cariera la mijlocul vieții, ești vulnerabil, ai putea să nu reușești și să rămâi fără job. Îți trebuie curaj să iubești, ești vulnerabil, ai putea să fi părăsit sau să rămâi fără partener din cauza unui eveniment nefericit. Îți trebuie curaj să aduci pe lume un suflet, ești vulnerabil, nu ști cum vei face față și dacă te vei descurca suficient de bine. Deci ce este curajul fără vulnerabilitate? Curajul implică risc, și orice risc implică vulnerabilitate.

               Acceptarea și îmbrațișarea vulnerabilității este o comoară. Oamenii ce nu își pot accepta vulnerabilitățile le vor proiecta spre alții, vor deveni frustrați și le vor ascunde și față de ei înșiși, privându-se de adevărata iubire de sine cum am discutat în articolul Iubirea de sine și insecuritățile :: Descarcaredeemotii (webnode.ro). Când te expui așa cum ești, vulnerabilitatea se transformă în curaj. Vulnerabilitatea, cultural vorbind deseori este echivalată cu slăbiciunea. În viziunea mea, vulnerabilitatea se trasnformă în slbăbiciune în momentul neasumării existenței sale, altfel spus, vulnerabilitatea este slăbiciune doar dacă o negăm și refuzăm să o acceptăm.

               Încerc să-mi amintesc cele mai frumoase momente din viața mea, cele mai pline de emoție. Toate au fost momente de vulnerabilitate și incertitudine. Acum mă pregătesc de cel mai mare eveniment din viața mea: să dau naștere. E un eveniment atât de incert și vulnerabil pentru mine, încât mă copleșește extraordinar. Nu știu cum va fi, ce va fi, cum voi fi, nu știu nimic, dar nici nu îmi pot imagina o viață în care să nu aflu, în care să nu mă expun acestei emoții, acestei importante etape din viața mea. Când ne imaginăm un scenariu, când ne îngrijorăm, emoțiile ne copleșesc, nu știm cum vom face față, însă când intrăm încet cu pași mărunți în incertitudine și suntem puși în fața faptului, ne redescoperim curajul pe care nu știam că îl deținem, atunci putem face față cu brio. Nu ne putem lupta cu ceva imaginar, ceva incert din mintea noastră, în schimb când lucrurile chiar se întâmplă, fie ele cel mai rău scenariu, vom avea mereu puterea să înfruntăm și să luptăm, iar emoțiile vor fi mai puțin negative decât când ne imaginăm scenariul. Astfel, de ce să-mi fie frică, când cea mai mare frică am trăit-o deja în imaginația mea? Frica de frică este cea mai intensă, nu de eveniment, ci frica că nu vom face față acelui eveniment, că vom fi depășiți de situație, că ne va fi frică. Când vom fi acolo, vom fi curajoși.

Incertitudine

Tu cine esti?

Si de ce esti?

Ma sperii și mă faci să fug.

Mă faci să-mi fie frică,

Să te las să mă cuprinzi.

Tu cât vei sta?

Si ce vei face?

Eu nu te pot vedea.

Mă lupt cu tine

De când mă știu,

Și fug de tine și mă tem.

Dar ce-aș fi eu fără de tine?

Și unde ar fi viața mea acum?

Dacă nu te-aș fi cunoscut nicicând

Nu stiu, incert, oricum.

Aș vrea să te îmbrățilez,

Să-mi dai și mie din culoarea ta

Credeam că-i negru tot în tine

Încet, încet te pot vedea.

Remarc culori aprinse, vii

Te-am asociat cu ce e mort

Dă-mi mâna să te țin

Și voi cunoaște

Cândva toată paleta ta

De culori.

 Mă las în grija ta!

Mă poți lovi,

Mă poți îmbrățișa.

Alegerea nu e a mea,

Eu mă încred,

Te las să faci ce vrei cu mine,

Și să mă porți în mări pustii

În mări sărate, ape dulci

Unde mă duci?

Eu nu voi ști.

REFERINȚE:

Brown, B. (2012). The Power of Vulnerability: Teachings on Authenticity, Connection and.

Brown, B. (2010). The gifts of imperfection: Let go of who you think you're supposed to be and embrace who you are. Simon and Schuster.

Pidgeon, N. F., & Beattie, J. (1998). The psychology of risk and uncertainty (pp. 289-318). Blackwell Science, London.

                 Există o tendință de a blama victimele în locul agresorilor. Nu odată am văzut cazuri în care o femeie violată este blamată pentru că era îmbrăcată sumar, un elev bullied blamat că nu știe să reacționeze, o fetiță minoră racolată de un bărbat adult că l-a instigat, o femeie bătută blamată că nu pleacă din relație, și multe alte exemple.

               Oare de unde această tendnință de a atribui vina mai repede victimei decât adevăratului vinovat și anume agresorului? De ce simt unele persoane nevoia de a victimiza agresorii sau a-i scuza, și de a blama victimele?

               În primul rând am să încep prin a explica ce este eroarea fundamentală de atribuire. Eroarea fundamentală de atribuire este tendința de a atribui intern cauza comportamentului sau a situației prin subestimarea rolului contextului.

               Primul caz: O femeie de 40 de ani, profesoară, cu 2 copii, bine văzută în orașul ei, este violată într-o seară când se întoarce de la o prietenă acasă.

               Al doilea caz: O femeie de 25 de ani, care lucrează ca și chelneriță, este violată într-o noapte când se întoarce din club acasă.

               Aici apare eroare fundamentală de atribuire. În primul caz, cel ma probabil violul va fi atribuit ca vină violatorului, adică va fi atribuit extern victimei și nu intern, altfel spus probabil nu va fi considerată victima de vină. În al doilea caz, din păcate vor apărea erori de atribuire, chiar dacă este tot o femeie violată, vor exista persoane care vor atribui cauza violului intern, altfel spus este vina ei, sau chiar dacă nu este vina ei, are o parte din vină deoarece a mers în club, probabil era îmbrăcată provocator, etc. Aceste persoane care vor atribui astfel cauza violului, vor ignora parțial rolul contextului sau vina agresorului.

               Totuși, la ce servește această eroare fundamentală de atribuire și de ce oamenii tind să o facă?

               Ei bine, dacă considerăm că oamenii primesc ceea ce merită, în special dacă ne diferențiem de aceștia prin majoritate atributelor și cu care nu avem prea multe în comun (probabil fata de 25 de ani nu va fi criticată de alte fete de 25 de ani care merg în club, ci de persoane mai în vârstă sau care privesc ca ceva foarte negativ mersul în club sau job-ul de chelneriță), suntem cumva feriți. Altfel spus, există tendința de a blama victima pentru a ne asigura pe sine mai mult sau mai puțin conștient că nouă nu ni se poate întâmpla. Va fi atribuită cauza violului (cel de-al doilea caz) faptului că fata era îmbrăcată sumar sau că venea de la club, astfel dacă nu mergi în club și nu te îmbraci sumar ție nu ți se poate întâmpla. Bineînțeles prejudecățiile și stereotipurile sunt foarte implicate în acest proces.

               Cel mai grav este pentru mine însă când văd acuzații și atribuirea cauzei unei hărțuiri de acest gen unui minor. Chiar cu puțin timp în urmă citisem o știre, că, undeva lângă orașul meu, o fetiță de 14 ani a fost convinsă de un bărbat de 30 de ani să întrețină relații sexuale în rânduri repetate, fapt ascuns de părinți la cererea individului. Până aici, deși grotesc, nimic din ce nu am mai auzit. Șocul l-am primit însă când am deschis secțiunea din comentarii și am sesizat că minim 50% din comentarii blamau fetița de 14 ani. Primul gând mi-a fost...cum? Cum poți blama o persoană care nu are discernământ legal, și de nici un fel, care este manipulată în mod evident de autoritatea și dominanța pe care o are un adult asupra ei. Comentariile erau ceva de genul: „Vagaboanta, lasa ca i-a placut” „sigur si-a cerut-o, asa sunt minorele din ziua de azi” „e vina ei ca nu le-a spus parintilor” „l-a instigat, nu vedeti cum se imbraca fetitele din ziua de astazi?” „bravo lui, daca era c...” etc.

               Culmea, multe din aceste comentarii veneau din partea unor tătici, bunicuțe, etc. Lucru care inițial m-a șocat. Apoi am realizat că acești oameni se apărau oarecum....dacă consideră că fetița este de vină, în mintea lor inconștientă nepoților sau copiiilor lor nu li se poate întâmpla la fel, că ei au copii „cuminți”.

               Bineînțeles nu doar acest aspect face o mare parte din populație să blameze victimele. Mai există cel puțin două motive: misoginismul care este atât de comun la noi în țară și dorința de a avea o viziune mai pozitivă asupra lumii. Nu dorim să trăim într-o lume în care există oameni răi care fac rău altor oameni random, normal. Atunci avem nevoie să considerăm că totuși acea persoană nu este atât de malefică, probabil din alte motive a violat/abuzat/etc., astfel apărându-ne din nou de imaginea unei lumi în care există oameni care fac lucruri rele pur și simplu sau în care putem fi chiar noi victime și în care lucrurile NU sunt corecte.

                Majoritatea dintre noi avem gândul irațional că lucrurile ar trebui să fie corecte în lumea aceasta, iar văzând că nu sunt, organismul/mintea se apără, găsește un mod în care să vadă o oarecare echitate...este și vina ei! Acum putem dormi liniștiți.

               Femeile care sunt victime ale violenței domestice sunt deseori blamate „ea e de vină că nu a plecat”. Aici trebuie să luăm în considerare ce înseamnă o relație abuzivă, și că aceasta nu este abuzivă dar la nivel fizic. Cea mai mare parte din victimele abuzului domestic sunt manipulate și dominate psihologic, trăiesc în frică, sunt amenințate și bătute și mai mult când intenționează să părăsească agresorul. Mulți dintre bărbații care abuzează femei și utilizează violența domestic suferă de tulburări antisociale sau narcisiste, iar literatura de specialitate ne-a arătat de atâtea ori cât de mult își pot doborî psihic aceste persoane partenerii, îi pot manipula și îi pot învăța să se simtă fără scăpare/neajutorați, și de multe ori din păcate chiar sunt (având în vedere justiția pentru violență domestică din România).

               Alt exemplu observat în ultimul timp este blamarea ucrainienilor pentru atacul rușilor, în special după ce am primit refugiați. Am observat cum lumea începe să spună lucruri precum “ucrainienii sunt mai rai ca rusii”, iar la întrebarea de ce, nimeni nu părea să aibă vreun argument valid. Probabil, același mecanism, dacă considerăm că ucrainienii sunt răi, vedem o oarecare corectituine pentru război la nivel inconștient și nu ne simțim atât de în pericol.

               Am scris acest articol în speranța că poate îl citesc și persoane care au tendința de a blama victimele...și se gândesc de două ori înainte, acum că au aceste informații care le explică ce este ascuns în mintea lor.

REFERINȚE

Eigenberg, H., & Policastro, C. (2016). Blaming victims in cases of interpersonal violence: Attitudes associated with assigning blame to female victims. Women & Criminal Justice, 26(1), 37-54.

Felson, R. B., & Palmore, C. (2018). Biases in blaming victims of rape and other crime. Psychology of Violence, 8(3), 390.

Durvasula, R. (2015). Should I Stay or Should I Go: Surviving A Relationship with a Narcissist. Simon and Schuster.

            Te-ai întrebat vreodată de ce nu ți-ai găsit alesul/aleasa? Ai trecut prin multe relații, și totuși nu ai reușit să păstrezi o relație de lungă durată, sau dacă ai reușit, avea un gust toxic? Uneori în astfel de situații începem să ne simțim nesiguri, să avem impresia că avem noi o problemă, sau să ne pierdem încrederea în oameni.

               În primul rând societatea în care trăim ne-a promovat de-alungul generaților unele idei destul de nerealiste și chiar toxice cum ar fi să rămâi într-o relație sau căsnicie iar altfel înseamnă că eșuezi, să rămâi cu o persoană toxică sau abuzivă dacă o iubești cu adevărat sau pur și simplu dacă te-ai căsătorit, să ai un singur partener pe viață-primul și ultimul sau că iubirea înseamnă du-te vino, haos sau că doare, și intri în relații pentru a schimba persoana aleasă (ca un salvator),  că gelozia înseamnă iubire. Bineinteles, în ziua de astăzi cele mai multe nu se mai păstrează, însă sunt surprinsă că totuși aceste mentalități ne influențează subconștient sau poate chiar conștient alegerile și ceea ce simțim dacă nu ne încadrăm.

               Reușita noastră în relațiile pe care le avem depinde de foarte mulți factori, printre care unul din cele mai importante este stilul de atașament pe care îl avem noi și partenerul, care se dezvoltă de-alungul copilăriei și adolescenței din experiențele de viață și experiențele timpurii. Există 4 mari tipuri de atașament:

1. Atașament securizant

            Acesta este cel mai sănătos tip de atașament. Persoanele cu atașament securizant sunt persoane care au siguranță pe sine, au încredere în partener, se comportă adecvat cu acesta și nu simte nevoia excesivă de reasigurare, nu sunt dependenti dar nici nu evită intimitatea emoțională, nu sunt defensive și sunt acolo pentru partener la nevoie, auto-control emoțional adecvat. Aceste persoane au capacitatea de a regla să spunem așa partenerii cu atașament insecurizant.

1. Atașament insecurizant, care cuprinde:

             Atașament anxios – Persoanele cu atașament anxios desori sunt atrase de cele cu atașament evitant. Atașamentul anxios se manifestă prin nesiguranță, frică de abandon, respingere sau pierdere a partenerului. Comportamentele specifice ar fi nevoia mai mare de atenție, persoană insistentă, posibil stimă de sine scăzută, dependență de partener, nevoie de reasigurare că te iubește, sensibilitate excesivă.

            Atașament evitant- Persoanele cu atașament evitant sunt în general reci, pot părea indiferente, închise din punct de vedere emoțional, pot părea lipsite de sensibilitate, pot manifesta comportamente de respingere sau critică la adresa partenerului, evită contactul sau apropierea emoțională/romantică.

            Atașament dezorganizat- O combinație între evitant și anxios. Aceste persoane pot fi odată foarte apropiate și intime cu partenerul, iar mai apoi foarte reci, pot manifesta probleme de auto-control emoțional și stimă de sine scăzută.

            Relațiile promovate în filme, cărți și media de multe ori sunt cele anxios-evitante, deobicei femeia cu atașament anxios și bărbatul evitant. Astfel, se induce ideea de pasiune, du-te vino, haos, intensitate, certuri și împăcări care îți dau ”fluturi în stomac”, gelozie, dominare etc. Crescând cu astfel de influențe, uneori credem că aceea este iubirea adevărată, și asta ajungem să căutăm. Relațiile anxios-evitante au o rată de reușită mult mai redusă decât cele care implică măcar un partener securizant, astfel, relația deseori eșuează. A cui e vina? A nimănui, stilurile acestea de atașament se atrag ca primă fază, însă nu se potrivesc cu adevărat.

            Se consideră că de la un punct în colo, odată formate, stilurile de atașament sunt stabile, însă nu aș spune că este o regulă, în special în tinerețe și vârste mai fragede. Dacă ești o persoană evitantă, anxioasă sau dezorganizată și găsești la timul potrivit un securizant, există șanse ca acesta să îți influențeze stilul de atașament prin dărâmarea schemelor cognitive discutate în articolul Cum să ne creștem satisfacția cu viața? Legătura gând-emoție-comportament :: Descarcaredeemotii (webnode.ro).

            Acum revenind la ideile preconcepute care deși nu mai sunt populare, au fost suficient timp încât să ne influențeze pe alocuri, as dori să le discut pe scurt pe fiecare.

1. Trebuie să rămâi într-o căsnicie, altfel eșuezi. Demult, pe vremea bunicilor noștri era o rușine mare divorțul, mai mare decât să-ți bați nevasta. Ironic, nu? Femeile deseori preferau să stea în căsnici unde nu erau tratate cu respect, doar pentru că aveau copii, și pentru gura lumii, lucru care evident, nu era unul benefic pentru copil. Se gândeau că divorțul va afecta copilul. Ei bine, divorțul poate afecta copilul, dar certurile sau bătăile zilnice cu siguranță îl vor afecta mult mai mult. De asemenea aceste femei, când se căsătoreau nu erau tocmai femei, erau fete, iar bărbații deseori erau mai în vârstă și exista o diferență de autoritate și putere în relație, femeile devinind uneori submisive din această cauză.

2. Trebuie să rămâi în relație cu persoana toxică sau abuzivă dacă iubești cu adevărat. Ei bine, poți iubi o persoană și să setezi totuși limite clare, iubindu-te totodată și pe tine (vezi articolul despre iubire de sine Iubirea de sine și insecuritățile :: Descarcaredeemotii (webnode.ro)). Să te auto-sacrifici pentru că iubești pe cineva nu dă dovadă de auto-iubire și auto-respect. Să pleci de lângă un om abuziv nu te face să nu îl iubești, îl poți iubi în continuare, însă alegi siguranța proprie în locul agresiunii.

3. Trebuie să ai un singur partener pe viață-primul și ultimul. Această idee este rar întâlnită în ziua de astăzi, dar încă există în anumite zone rurale. Fiecare este liber/ă să aleagă pentru sine, poți  să-ți găsești iubirea vieții la 18 ani, sau la 40, și nu există o problema în acest lucru.

4. Iubirea doare, ești salvatorul partenerului.E bine să ajuți, dar nu trebuie să salvezi pe nimeni, în special dacă nu dorește să fie salvat. Auto-sacrificiul pentru schimbarea sau salvarea partenerului nu este ideală, deloc. Nu vorbesc de o relație sănătoasă de ani de zile, în care se întâmplă ca partenerul să gafeze și tu să îl/o salvezi, mă refer la relațiile care încep cu ideea de schimbare a unui “bad boy”.

5. Gelozia înseamnă iubire. Nu! Gelozia înseamnă nesiguranță de sine și lipsă de încredere în partener.

 Iubirea de sine este un subiect destul de adus în discuție în ultimul timp în online, dar oare la ce se referă cu adevărat?

                Iubirea de sine a fost văzută decenii și secole la rând ca un act egoist. Poate unii dintre noi am fost chiar educați de alte generații că nu e bine să te iubești pe tine și este greșit. A fost mult timp echivalata ideea de iubire de sine cu narcisismul sau cu egoismul, ca un antagonist al altruismului. Ei bine, aș putea sa afirm că iubirea de sine este mai aproape de altruism decât de egosim. În cele ce urmează voi argumenta și de ce.

                În primul rând imaginea ta despre tine se reflectă în cei din jurul tău, altfel spus tu te reflecți pe tine în cei din jurul tău. Astfel, în momentul în care tu te apreciezi realmente, ai mai mari șanse de a-i aprecia pe cei din jur, în momentul în care ai compasiune și înțelegere pentru propriile defecte și greșeli, mai probabil vei avea compasiune și pentru greșelile celor din jur.

                Să explic de ce iubirea de sine nu are nimic, sau prea puțin în comun cu narcisismul. Narcisismul este o manifestare a unui cumul de insecurități. O persoană narcisistă, care mereu se laudă sau arată cât de extraordinară este ea, deobicei este plină de insecurități și nu se acceptă pe sine însuși, compensând prin comportamentul și atitudinea de superioritate. Astfel, aceștia nu putem spune că au realmente auto-compasiune, deoarece au un ego atât de ridicat încât ei nu pot accepta faptul că greșesc, astfel nu își recunosc greșelile și nu putem afirma că se apreciază pentru ceea ce sunt, ci pentru o imagine, pentru o iluzile a ceea ce reprezintă. O astfel de persoană întradevăr, nu va fi probabil capabilă să aprecieze sincer și să iubească necondiționat alte persoane. Însă iubirea de sine nu este deloc așa.

                Un om care are cu adevărat iubire de sine este acela care se acceptă necondiționat, care își vede greșelile și și le iartă, nu acela care se consideră fără de greșală. Iubirea de sine nu inseamnă să te vezi perfect sau să nu vrei să te schimbi, înseamnă să te vezi cum ești și să dorești să te îmbunătățești când este cazul. Înseamnă să nu te auto-blamezi, dar nici să nu dai vina pe alții pentru a-ți salva ego-ul. Înseamna pur și simplu a accepta propria persoană cu bune și rele, și a încerca prin compasiune să corectezi lucrurile negative din tine.

                Foarte mulți dintre noi căutăm în relații iubirea necondiționată, căutăm în alte persoane acest tip de acceptare și de dragoste, și de multe ori ne trezim nefericiți. De ce? Pentru că noi suntem cei care trebuie în primul rând să ne iubim. Dacă noi nu ne iubim, ne va fi greu să acceptăm să fim iubiți necondiționat de către alții, chiar și când vom fi, vom refuza prin comportamente involuntare, inconștiente această afecțiune din credința că nu o merităm. Culmea, când îți oferi tu ție acceptare și iubire necondiționată, atitudinea celorlalți în ceea ce te privește, părerea lor despre tine sau alegerile tale, respectiv acceptarea socială devine aproape inutilă, altfel spus tu ști că ești acolo pentru tine și te ai pe tine indiferent ce se va întâmpla, tu ai susținerea ta, care face mai mult decât susținerea oricărei alte persoane. Nu vei mai simți nevoia să te justifici în fața altora și vei intra cu greu în defensivă în cazul criticilor, putând să le ignori cu ușurință când sunt nefondate (deoarece iubirea de sine implică și o mai mare siguranță pe sine) și să le accepți când sunt constructive (ego-ul nu va fi rănit).

                Suntem crescuți în mentalitatea competiției, a superiorității și inferiorității, a ego-ului, a „eu sunt mai bun” sau „eu sunt mai slab” ca alții, a comparaților permanente cu cei din jur, a consumatorismului excesiv, a capitalismului și individualismului. Ceea ce vreau să spun prin fraza anterioară este faptul că, societatea în care trăim, prin promovarea comparației, competiției și individualismului ne determină să dorim să fim mai buni ca alții, ceea ce naște insecurități în mometul în care nu ne vedem mai buni sau mai sus ca alții, sau în momentul în care realizăm că suntem din anumite puncte de vedere sub alte persoane. Aici intervine și iubirea de sine sau acceptarea de sine necondiționată. În lipsa celor două, în momente în care nu suntem unde dorim să fim prin comparație, ajungem să avem stări anxioase, depresive și să ne auto-criticăm, poate mai mult decât o fac alții, să vorbim cu noi așa cum nu am vorbi niciodată cu alții, să ne adresăm cuvinte jignitoare „nu sunt in stare”, „sunt un ratat” „nu sunt bun de nimic” etc. Din lipsa iubirii de sine se nasc multe probleme emoționale și psihologice. Nu în ultimul rând iubirea de sine vine la pachet cu capacitatea de a spune nu, de a impune limite sănătoase atât la locul de muncă cât și în relații.

              Iubirea de sine se revarsă și asupra celor din jur, cum spuneam mai sus. O persoană cu iubire de sine scăzută, va încerca de multe ori să compenseze și să se ridice prin comparație cu alte persoane. În general, critica gratuită a celor din jur vine din insecuritate și acceptare redusă a propriei persoane.  Aici nu mă refer când criticăm o idee, sau un comportament care este inadecvat (ex. Vecinul nu imi răspunde la salut, nu sunt de acord cu politica de tip y), ci la bârfă sau denigrare, la insulte sau la criticarea oamenilor ca ființe și nu a comportamentului lor. Voi lua un exemplu ipotetic. O femeie care critică femeile pentru modul în care arată, fie că sunt prea slabe, fie ca sunt prea grase, fie că au părul colorat, că sunt divorțate, că au avut mai mulți parteneri de-alungul timpului, etc. Repet, nu mă refer la o critică izolată, ci la un pattern de a critica sau ce a te vedea superior prin comparație. În exemplul dat mai sus, chiar dacă nu mereu, deobicei este vorba de proprile insecurități reflectate în alte femei. Critica femeilor către alte femei legate de faptul că arată într-un anumit fel de multe ori vine din insecuritate, în sensul că dacă ele ar fi fie prea grase sau prea slabe, nu s-ar mai iubi, sau nu s-ar mai putea accepta pe sine, și astfel orientează acest fapt și spre alte femei. De asemenea, critica altor femei pentru alegeri diferite în viață poate veni din nevoia de a-ți hrăni ego-ul și imaginea de sine prin criticarea altora. Alfel spus, eu sunt superioară femeii x pentru că nu sunt o femeie „de moravuri ușoare”, eu sunt superioară lui y pentru că am ales cariera și sunt o femeie independentă. Ca si cum ar trebui să-și demonstreze că au făcut alegerea corectă, pentru că altfel acceptarea si imaginea de sine au de suferit.

               O persoană care se iubește și acceptă, va iubi și va accepta pe cei din jur. Revenind la exemplul cu femeia, o femeie care se iubește va susție alegerile femeilor și drepturile femeilor și nu va denigra nefondat alte femei pentru ideologii sau aspecte fizice diferite (repet, nu mă refer la situații izolate sau criticarea de comportamente inadecvate), nu se va simți superioară cu alegerile ei, și nici inferioară.

               Acum am luat un exemplu cu femeie deoarece este ceva ce chiar am văzut recent, dar se aplică bineînțeles oricărui gender și în diverse situații.

               Cum să facem să ne iubim pe noi înșine? Iubirea de sine se poate dezvolta prin terapie CBT, prin corectarea gândurilor iraționale și a schemelor cognitive cum am discutat în articolul :: Cum să ne creștem satisfacția cu viața? Legătura gând-emoție-comportament :: Descarcaredeemotii (webnode.ro), dar și prin învățarea unor abilități de acceptare radicală regăsite în terapia ACT.

  Iubește-te!

Iubește-mă!

Cu-atâta foc

Iubește-mă!

Cu-atâta iubire

Încât să mă sufoc.

Iubește-mă așa cum n-ai iubit pe nimeni

Iubește-mă așa cum știu că merit

Dar uneori nu realizez.

Iubește-mă cu atâta necondiționare

Încât să mă întreb de ce

Iubește-mă cu atâta acceptare

Încât să fiu confuză

Cu seninătate și brațele deschise orișicând

Iubește-mă îmbrațișând.

Iubește-mă și când greșesc atât de tare

A greși e omenesc, iubește-mă în continuare

Iubește-mă când nimeni nu mă va iubi

Iubește-mă până mă-nec în a iubi.

Iubește-mă atunci când mă scufund

Iubește-mă când ies la suprafață

Iubește-mă când beau apă sărată

Iubește-mă când mă-nec cu praf

Iubește-mă când nu am noimă

Iubește-mă când sunt de neiubit

Îți spun.

Tu ști deja.

Îți cer.

Tu faci deja.

Îți ofer.

Tu-mi dai deja.

Ceea ce nu aștept de la nimeni altcineva.

Iubirea ta, iubirea mea.

Vezi tu, iubirea nu vine din colo

E chiar aici, în mine.

Iubește-mă așa cum nimeni

Niciodată nu te-a iubit

Iubește-mă la infinit și încă-odată

Iubește-mă indiferent de gustul apei.

Iubește-mă indiferent de mări secate

Iubește-mă atât de suficient

Încât să mă salvezi și vindeci

Eu mă iubesc atât de mult

Încât voi mă voi iubi indiferent.

REFERINȚE

Bernard, M. E. (Ed.). (2014). The strength of self-acceptance: Theory, practice and research. Springer Science & Business Media.

Chamberlain, J. M., & Haaga, D. A. (2001). Unconditional self-acceptance and psychological health. Journal of Rational-Emotive and Cognitive-Behavior Therapy, 19(3), 163-176.

Fromm, E. (1939). Selfishness and self-love. William Alanson White Psychiatric Foundation.

Hayes, S. C., Strosahl, K. D., & Wilson, K. G. (2011). Acceptance and commitment therapy: The process and practice of mindful change. Guilford press.

Murray, S. L., Holmes, J. G., MacDonald, G., & Ellsworth, P. C. (1998). Through the looking glass darkly? When self-doubts turn into relationship insecurities. Journal of personality and social psychology, 75(6), 1459.

• Am auzit mult discutându-se despre traume. Am auzit oameni care critică alți oameni pentru depresii și alte probleme de sănătate mintală pentru că “nu a avut o viață grea” , „se plâng prea mult", "asta e noua generație”, ”pe vremea mea nu era depresie”, „li s-a ajuns cu binele”, "are bani și e faimos ce depresie domnule..” “nu l-a bătut nimeni”, etc.
• Experiențele traumatice pot fi de ordin fizic, sexual sau emoțional. Nu trebuie să fi neapărat bătut, agresat fizic sau sexual pentru a fi traumatizat. Culmea, abuzul emoțional este foarte întâlnit, dar și mai culmea este foarte neglijat, și ignorat, ba chiar considerat inexistent sau o problema a noii generații.

1. A crește copilul în frică.Traumele emoționale pot avea loc, și deobicei au loc în copilărie. Pornesc chiar de la părinți de multe ori, sau colegi, profesori și educatori. A crește copiii în frică de părinți, așa numita”să șite de frică” “bătaia e ruptă din rai, “unde dai acolo crește”,. Aceste expresii se referă la abuz fizic în mod special, dar manipulează copilul și îl face să creadă că este normal ce i se întamplă. Aceste expresii normalizează anormalitatea, sunt un tip de gaslighting dacă vreți. Nu, nu este normal ca un copil să știe de frică. Frica nu înseamnă respect. Să ne punem problema în felul următor. Tu, părintele ești persoana lui de referință, ești universul și protecția lui, ești cel care face să fie bine, care îl apără, îl hrănește etc. Apoi tu îl agresezi. Ce va înțelege și învăța copilul? Tot universul lui, esti tu, si tu îl agresezi. În cine să mai aibă încredere? Va învăța că este normal să fi agresor, că asta înseamna iubire, și nu de puține ori va deveni agresor. De unde și replici de genul “ si pe mine m-a batut tata cu cureaua si bine am ajuns”. Dar oare potențialul tău nu era de zeci de ori mai mare dacă nu aveau loc acele bătăi? Un copil agresat își va crea o schema cognitivă de insecuritate, de abandon, de vulnerabilitate, neîncredere, abuz, care duce în timp la probleme emoționale, probleme conjugale, tulburări de personalitate. Aceste lucruri nu sunt mereu evidente, sunt deseori negate, reprimate. Mulți nu ajung în depresie, și consideră că oamenii slabi ajung acolo, dar au de fapt manifestări de tulburări de personalitate sau au dificultăți în a menține relații sau joburi.

2. Bullying-ul. Acesta poate avea consecințe pe tot parcursul vieții. Stima de sine sine scăzută și batjocura se vor îrădăcina în mintea unui copil, care atunci învață despre viață și despre siguranță. Își va crea o schema cognitivă de insecuritate, de abandon, de vulnerabilitate, neîncredere, abuz, izolare socială sau nevoie de aprobare. Acest lucru poate duce la instabilitate în relații, în imaginea de sine, în carieră etc. și chiar la probleme de sănătate mintală.

3. Manipularea.Toate familile au problemele lor, și în general e bine să nu facem vâlvă public despre ele, dar când ajungem să îi spunem copilului să “nu spele rufele în public”, uneori, nu tot timpul, s-ar putea să fie vorba despre lucruri anormale care se întâmplă în familie, și care doresc să fie ascunse. Cum? Prin a face copilul să considere că sunt normale, și să-l convingem că acestea nu trebuie arătate în societate, chair dacă sunt normale. Aceasta poate accentua o traumă. Dacă în familie copilul este abuzat emotional, sau poate si sub altă formă, și nu are voie să spună ce se întâmplă, acest lucru adâncește trauma, îl invalidează emotional dar îi invalidează și experiența, ca și cum nu contează prin ce trece. Produce și vinovăție și sentiment de insecuritate, scheme cognitive de abandon/instabilitate, neîncredere/abuz sau izolare socială, auto-sacrificiu, deprivare emoțională, auto-pedepsire. Tipurile de manipulare sunt discutate în articolul :: Manipularea și abuzul emoțional- 16 tactici de manipulare :: Descarcaredeemotii (webnode.ro)

4. Subjugare.Trauma emoțională se poate regăsi și la școală, prin rușinarea copiiilor în fața clasei, prin subjugarea lor, prin a nu-I lăsa să aibă replica sau să pună întrebări, prin a-I compara cu ceilalți colegi pentru a le arăta minusurile, ceea ce bineinteles, va duce la stima de sine scăzută, frustrare, scheme cognitive de vulnerabilitate, subjugare, autosacrificiu, etc.

5. Lipsa validării emoționale. ”Nu ai voie să te simți așa/nu ai motiv”,”baieții nu plâng, numai fetițele”, ”fii bărbat” . Foarte multe persoane sunt axate pe interzicerea plânsului, în special la băieți, sau pe ironizarea lui, sau invalidarea completă a acestui comportament. Emoția trebuie să iasă din noi...fie prin plâns, fie prin alte metode. Plânsul este o metodă de eliberare relativ inofensivă. Cum se poate elibera acea emoție dacă nu prin plâns? Ei bine, prin violență, auto-agresivitate, reprimare (care ulterior este corelată cu o largă gamă de probleme de sănătate mintală). Nu, nu esti slab dacă plângi, și nici nu-i o rușine. Nu, nu ești puternic dacă ți totul în tine, asta înseamnă că reprimi. Când plângi, durerea se eliberează, când reprimi se adună. Lipsa de validare emoțională poate produce scheme cognitive de deprivare emoțională, auto-pedepsire, pesimism, sine infantil.

6. Învinovățirea copilului. Aici mă refer la învinovațirea pentru certurile familiale ”din cauza ta tot urla maică-ta”, ”din cauza ta nu vine taică-tău acasă”, ” tu ne mănânci toti banii”, etc.” sau blamarea lui pentru că este victima cuiva (bullying, agresiune, etc.) "e vina ta ca nu te aperi", "e vina ta ca te îmbraci prea sumar", "e vina ta pentru ca esti slab" etc. Această abordare poate marca de asemenea puternic un copil, dezvoltându-i mai târziu scheme cognitive de izolare socială, deficiență și rușine, incompetență sau eșec, hipercriticism și pedepsire.

7. Condiționarea iubirii, afecțiunii, valorizării copilului. Acest lucru se referă la a impune anumite standarde pe care acesta să le atingă pentru a “merita” să fie iubit sau valorizat. Se poate exprima direct “mama te iubeste cand esti cuminte/ cand iei note mari, etc” sau indirect prin atitudine. Acest lucru poate duce la dezvoltarea de scheme cognitive de izolare socială, subjugare, nevoie excesivă de aprobare socială, dependență, etc.

• Acest articol nu este menit să producă vinovăție în rândul părinților. Este normal ca un părinte să NU facă totul perfect. Da, părintele cu intentii bune poate din păcate produce trauma emoționale copilului, însă acest lucru nu este neapărat de blamat. Fiecare părinte își iubește copilul și face ceea ce consideră și știe la acel moment, cu siguranță fără intenția de a leza în vreun fel starea emoțională a copilului, și de multe ori chiar cu dorința de a-l ajuta. Este de așteptat să perpetuăm generații întregi anumite greșeli în parenting, deoarece așa am fost și noi crescuți și nu am avut acces la alte informații. Dragi părinți, cu toții greșim, nu-i capătul lumii! Important este să ne corectăm. Tot ce este scris mai sus devine abuz emotional când este ceva repetitiv, un tipar de a crește copilul, nu o întâmplare nefericită sau un moment de slăbiciune. Acum să ne uităm și la revers. În ziua de astăzi, deseori…orice faci ca părinte sau profesor este văzut ca fiind abuziv de o anumită cateogrie de oameni. Dacă ai ridicat tonul, ai abuzat copilul, dacă ai spus NU pe un ton ferm, ai abuzat copilul, dacă te-ai impus puțin ca profesor esti abuziv, etc. Pare că există două tabere…una consider că bataia e ruptă din rai, iar celalată…că orice e un abuz. 

• Nu, bătaia cu siguranță nu e ruptă din rai, dar nici orice nu reprezintă un abuz, astfel riscăm să creăm viitorii adulti care au impresia că orice li se cuvine cu scheme cognitive de grandomanie și autodisciplină/autocontrol redus.

*Lista schemelor cognitive menționate, care crează la rândul lor gânduri automate implicate în tulburări emoționale și tulburări de personalitate se găsește în aritcolul :: Cum să ne creștem satisfacția cu viața? Legătura gând-emoție-comportament :: Descarcaredeemotii (webnode.ro)

REFERINȚE

Durvasula, R. S. (2019). " Don't You Know Who I Am?": How to Stay Sane in an Era of Narcissism, Entitlement, and Incivility. Post Hill Press.

Sieff, D. F. (2014). Understanding and healing emotional trauma. Taylor & Francis.

Cu toții ne confruntăm cu emoții negative intense sau avem cel puțin din când în când reacții necontrolate. În general suntem tentați să dăm vina pe situație, fără a rumega foarte mult cauza emoțiilor sau comportamentelor noastre. Vom ajunge să considerăm că suntem deprimați pentru că ne-am despărțit de iubit/ă, pentru că avem un job neinteresant, pentru că alții ne persecute, pentru că nu avem mașina sau casa ideală, ș.a.m.d. Ei bine, dacă ți-aș spune că situația are un rol…destul de mic?

Ce ne determină de fapt emoțiile și comportamentele

Oare….?

Toată lumea reacționează exact la fel în situația data?

Ei bine nu.

Sa vedem de ce.

Sa luam ca exemplu un examen. Unii oameni trăiesc un adevărat stres înainte și în timpul examenului, nu pot dormi, au emoții puternice, întra în panica, se blochează. Alte persoane au foarte puține emoții sau chiar deloc și rămân calme. Oare de ce? Ce difera ?

Ei bine...gândurile.

Am o veste buna! Reacția ta nu depinde de situatie (pe care nu o poți schimba intotdeauna) ci de ceea ce gândești despre situație.

• Persoana foarte stresata, chiar dacă a învățat înainte de examen, are gânduri precum "dacă pic examenul sunt cel mai prost" " dacă nu iau nota mare e groaznic" "trebuie neapărat sa iau nota x" "sigur o sa pic" "nu suport sa nu iau examenul/sa nu iau 10" etc. Această persoană va trăi emoții foarte puternice în timpul examenului, iar în cazul unui rezultat nefavorbil va fi deprimat sau chiar depresiv.
• Cel care va rămâne calm, cel mai probabil va gandi în felul următor "Ar fi frumos să iau 10, dar dacă iau mai puțin asta e, nu-i capătul lumii" " as prefera sa iau examenul sa nu mai vin în toamna, dar dacă nu reușesc mai am șansă și data viitoare" "dacă pic examenul înseamnă că trebuie să învăț mai mult, nu înseamnă că sunt prost", "vom vedea ce va fi, nu avem de unde sti". Această persoană va trăi o emoție ușoară de neliniște, iar la primirea unui rezultat nefavorabil va fi probabil ușor necăjită.

Sa luam alt exemplu. Sa spunem ca doi oameni au același venit lunar, aceleași condiții de trai.

Unul este nemtumit constant și se plânge constant, și altul este mulțumit, dar încearcă oricum sa avanseze în cariera mai departe.

Prin ce difera cei doi? Prin cum privesc situația.

• Cel care se plânge constant probabil gândește în felul următor "trebuie sa am mai mult ca și colegul meu" "trebuie sa fiu bogat" "nu suport ca x are salar mai mare" "e groaznic sa muncești atata și sa primești salariul acesta", "trebuie sa am și eu masina ca y" "ceilalți vor crede ca sunt inferior". Această personasă cel mai probabil se va simți furioasă, frustrată, deprimată, posbil va munci să avanseze, dar la fel de posibil va considera că nu merită să se străduie pentru că nu va primi oricum, la fel de posibil se va certa cu seful sau cu colegii, la fel de posibil este chiar sa saboteze colegii pentru a avanasa.
• Cel care este mulțumit dar atenție! NU resemnat (se zbate totuși pt un trai mai bun) va gândi probabil în felul următor "mi-ar plăcea sa am un salar mai mare","ma lupt sa am un salar mai mare, dar nu este capătul pământului dacă nu reușesc imediat" "as prefera sa am și eu mai mulți bani sa .." "e neplăcut sa muncești asa mi și sa nu ai bani de..., dar va veni și timpul meu, pot face fata situatiei" etc., Această persoană cel mai probabil se va simți ușor frustrată și va munci să avanseze.

Ce pattern observam în ambele exemple?

Oamenii cu reacții negative puternice în general au unul sau mai multe patternuri dezadaptative și nesanatoase de gandire. Cei 10 monstruleți:

1. Trebuie absolutist- trebuie neapărat
2. Catastrofare-e groaznic, oribil etc.
3. Sărit la concluzii- sigur se va întâmpla asa
4. Intoleranta la frustrare-nu suport
5. Citirea gandurilor-ceilalti gândesc asa
6. Personalizarea-mie mi se întâmplă toate, are ceva cu mine
7. Gândirea alb-negru- ori e alba ori e neagră, nu poate fi gri
8. Etichetarea- ex. sunt prost daca
9. Raționalizarea emoțională- dacă mă simt așa înseamna ca sitația e rea
10. Filtrul mintal- axarea pe un detaliu negative al sitației și ignorarea restului

Aceste tipare de gândire provoacă reacția emoțională mai negative și mai puternică.

Aceste emoții puternice negative (uneori patologice) determină comportamente disfucnționale și conflicte.

Acesta devine un cerc vicios. Gandurile creează emoții, emoțiile comportamente, comportamentele gânduri (dacă nu era așa gravă situația nu aș fi reacționat așa, nu?), care din nou vor creea emoții ș.a.m.d.

De unde provin aceste gânduri automate, greu de controlat?

De când suntem mici, mediul, familia, școala ne-a format într-un anumit fel. Acest aspect și multe altele pot forma anumite scheme cognitive, altfel spus tipare de gandire foarte înrădăcinate ca adult, cum sunt următoarele:

1. Separare si respingere

• a. Abandon/Instabilitate- experienţe timpurii percepute ca fiind abandonat sau ameninţat că vei fi abandonat. Mediu familial instabil.
• b. Neincredere/Abuz-experienţe timpurii abuzive (și emoțional-ex. prin manipulare)
• c. Deprivare emotionala- lipsa unui mediu timpuriu cald d.p.d.v. emotional
• d. Deficienta/Rusine-criticarea excesivă a copilului, bullying,
• e. Izolare sociala/Instrainare- existența reală sau perecepută unor diferențe între copil și ceilalți, bullying

2. Autonomie si performanta deficitara

• a. Dependenta/Incompetenta- inducerea timpurie a ideii că ai nevoie de alții și nu te poți descurca singur
• b. Vulnerabilitate la vatamare sau la boala- discuții excesive despre acest subiect sau cazuri grave apropiate
• c. Interdependenta/Sine infantile-părinți foarte autoritari
• d. Esec-lipsă de validare timpurie

3. Limite deficitare

• a. Sentiment de indreptatire/Grandomanie- a nu spune nu copilului
• b. Autocontrol redus/Autodisciplina redusa- a nu spune nu copilului

4. Orientare catre celalalt

• a. Subjugare- mediu familiar foarte autoritar
• b. Autosacrificiu- mediu familiar foarte autoritar
• c. Nevoia de aprobare/Nevoia de recunoastere- lipsă de validare timpurie, valorizarea copilului prin comparația cu alte persoane

5. Hipervigilenta si inhibitie

• a. Negativitate/Pesimism- mediu falmilial critic, foarte autoritar, bullying
• b. Standarde nerealiste/Hipercriticism- mediu falmilial critic, foarte autoritar, bullying
• c. Pedepsire- mediu falmilial critic, foarte autoritar, bullying

Acestea sunt responsabile mai apoi de gandurile automate și de tot cercul vicios care urmează.

Acum să ne mai uităm al un aspect. Multe persoane, chiar daca au acum aceste informații pot să gândească în următoarea manieră: “ Eu nu ma schimb”,”așa sunt eu de cand ma stiu”, “cine ma place ma place asa cum sunt”, etc.

Ei bine, nu ne schimbăm pentru alții, întradevăr. Dar acest lucru nu înseamnă că nu putem evolua personal pentru noi însine, pentru ca NOI să fim mai mulțumiți de viață, și pentru ca NOI să nu mai avem emoții atât de negative sau comportamente care nu ne fac cinste.

Haideți să mai luă un exemplu pentru aprofundare:

REFERINȚE

Dryden, W., & Branch, R. (Eds.). (2011). The CBT handbook. Sage.

Fuggle, P., Dunsmuir, S., & Curry, V. (2012). CBT with children, young people and families. Sage.

GASLIGHT

• Una dintre cele mai toxice forme de manipulare. Manipulatorul susține că situația a fost diferită decât în realitate. De exemplu susține că ai spus lucruri pe care nu le-ai spus, pentru a-și justifica proprile reacții. De asemenea poate spune lucruri jignitoare motivându-le apoi ca fiind glume cu comentariul de bază ”nu ști de glumă? ”
• A te face să te îndoiești de propria memorie sau vizualizare a situației.
• Poți prinde persoana în flagrant și aceasta să îți spună că îți imaginezi. De exemplu poți găsi mesajele iubitei cu alt bărbat și aceasta să îți spună că ești paranoic.

    LOVE BOMBING

• În special la început de relație (indiferent de ce tip)- exact cum spune si numele acestei tactici, bombardare cu lubire, complimente. Te face să te simți cel mai grozav, să te apropii de el/ea cât mai repede. Ulterior acest lucru va fi folosit pentru ca tu să te ancorezi în această bunătate de suprafață a lor și să le ignori/minimizezi comportamentele toxice ulterioare.

MINIMIZARE

• Minimizarea emoțiilor sau trăirilor tale. Minimizarea experiențelor prin care treci.
• De exemplu într-un conflict, el/eat e poate jigni, chiar lovi iar mai apoi dacă reacționezi sau dorești să te îndepărtezi aceștia vor minimiza experiența. Se întâlnește și în relațiile copil-părinte, și cele amoroase, și cele de la locul de muncă. Un părinte poate bate un copil, iar ulterior să îi minimizeze experiența spunându-I că este normal, că nu e mare lucru, că e prea sensibil.

VICTIMIZARE

• Vina lor…devine vina ta. Te vor face responsabil de acțiunile și reacțile lor și pentru sitația în care ei au greșit.
• Te vor acuza că nu îți pasă de cum se simt, chiar dacă ei sunt de fapt agresorii.

TRIANGULARE

• Folosirea unei persoane terțe. Când te insultă, vor folosi ca argument că și x crede acest lucru despre tine. De asemenea pot să insinueze că x sau y au următoarele reproșuri sau te critică, astfel încât să nu mai ai încredere în nimeni și să te bazezi pe manipulator, și de asemenea să consideri că tu ai o problemă din moment ce mai multe persoane spun același lucru.
• Acest tip de manipulare poate fi des întâlnit și la locul de muncă. Șeful poate încerca sa provoace neîncredere între colegi pentru ca aceștia să se simtă inferiori și fără suport, astfel să se bazeze pe validarea șefului.

PROMISIUNI

• Promit marea și sarea….și nu se țin de promisiuni. Uneori chiar mințind că acestea nu au avut loc sau că ai înțeles greșit.

DEVIEREA SUBIECTULUI

• Când se găsesc cu musca pe căciulă, într-un conflict, vor devia subiectul în lipsa argumentelor valide. Să spunem că tu îți prinzi iubitul înșelându-te, iar acesta în lipsa argumentelor care să îl facă să pară nevinovat va devia subiectul și va aduce argumente nerelaționate cum ar fi faptul că tu ai cheltuit prea multi bani pe haine.

AMPLIFICAREA DEFECTELOR

• Amplificarea defectelor tale pentru a te face să te simți inferior și astfel a te baza pe validarea manipulatorului. De asemenea, minimizarea calităților.

ȘANTAJ EMOȚIONAL

• Dacă faci anumite lucruri, înseamna că nu îl/o iubești, că nu îl/o respecți etc., chiar dacă acele lucruri nu denota obiectiv vorbind o lipsa de respect/iubire.
• Poate apărea amenințarea cu despărțirea/concedierea ș.a.m.d

RUȘINARE

• Rușinarea publică pentru lucruri mărunte, din nou, pentru a-ți scădea stima de sine și a te controla mai ușor.

TRATAMENTUL SILENȚIOS

• Când alte metode nu funcționează, manipulatorul poate să recurgă la tratarea ta cu indiferență, bineînțeles, pentru a te face să te simți vinovat.

OBIECTIVIZARE/DEZUMANIZARE

• Tratarea ta ca un mijloc pentru a obține ceva. Dezinteres pentru tine emotional sau ca persoană, ci folosirea ta pentru anumite scopuri. Acest lucru nu înseamna că nu poate exista un interes fals de suprafață față de cum te simți sau de persoana ta, însă nu este unul real.

ARMARE POZITIVĂ

• Din când în când va face un gest foarte frumos, uneori deosebit pentru tine, pentru a te ține lângă el/ea, după care va continua să te trateze prost.

RĂNIRE ȘI SALVARE

• Poate face pe victima care are nevoie să fie salvată de tine. El/ea este neînțeles/neînțeleasă, neiubit/ă, neacceptat/ă și are nevoie de tine.

INFANTILIZAREA

• Infatilizarea ta, în special în ceea ce privește persoanele tinere. Ești prea tânăr, prea fără experiență, ești copil, deci părerea ta nu contează, tu nu ști.

CONTROL

• Controlarea ta excesivă. În relație amoroasă se poate manifesta prin citirea mesajelor, verificarea locației etc.
• La locul de muncă se poate manifesta prin urmărirea fiecărui pas pe camerele de luat vederi sau ascultarea conversaților personale.

*De cele mai multe ori aceste persoane se vor comporta frumos în exterior și oamenii din jur vor avea dificultăți în a te crede că ești neîndreptățit, și acest lucru poate adânci manipularea și sentimentul tău de inferioritate, dar și minimiza credibilitatea ta.*

REFERINȚE

Durvasula, R. (2015). Should I Stay or Should I Go: Surviving A Relationship with a Narcissist. Simon and Schuster.

Durvasula, R. S. (2019). " Don't You Know Who I Am?": How to Stay Sane in an Era of Narcissism, Entitlement, and Incivility. Post Hill Press.

Nu știu unde începe

Nu stiu cand se va-ncheia

Mintea secată de frică și tot ce există în durere

Plânge dupa-un strop de apa

Apa nu e.

Oceanul a secat.

Lacrimile rămân o ultima sursă

De lichid sărat pe limba arsa.

Și totuși, potolesc setea încă puțin

Până la apus.

Răsărit.

Din nou pe drum

Pe care drum vom afla în zi

Drumul se schimbă de la o secundă la alta

Și niciodată nu vom ști

Pe care drum

Voi fi.

Se înnorează?

Începe ploaia?

Vine apă pe pământ?

Nu. Sunt doar nori,

Dar când va-ncepe ploaia, pământul se va uda.

Vor crește flori

Puține, pline de spini.

Iar eu mă voi tăia,

În acele flori frumoase

A căror frumusețe nu o pot vedea

De spini.

Creați de min(t)e.

Un lac întins de apă

Un fund al mării nesecat

Plin de mistere li creature înfiorătoare

Și totuși, atata liniște în apă.

Mă înec. Ajung la fundul mării.

Ce văd? Mai multă viață

Mai multă decât poate exista

În min(t)e.

M-am înecat de-atâtea ori

Nu în mări, nu în oceane

Nu în lacuri, nu în lacrimi.

M-am înecat cu praf

Întâi mi-a intrat în ochi, apoi în minte

Iar la final

Nu voi mai ști unde e apă, unde e sol

Unde e aer, unde e foc

Nu voi mai ști că a fost praf

Și beau din el ca și din apă.

Apă.

Apăă.

Mi-este atât de sete.

De apă.

Și nici măcar un strop nu îmi atinge buzele.

Doar o lacrimă

Apoi șiroaie

Setea se potolește, cu lacrimi calde dar sărate

Până mai târziu.

Din nou pe drum

Pe care?

Oricum, mă voi întoarce.

Cunosc acest drum, desi nu știu unde duce

De fiecare data în același loc

Totuși departe.

Peisajul pare cunoscut

Dar nu-l cunosc

Și nu mai știu cum am ajuns în el.

O fi oare un drum închis?

Se construiește o șosea?

Un pod?

Da. Să nu ajung în apă.

Un pod  care duce pe un mal

Același.

Îmi iau avânt și vreau să sar.

Apa e rece.

Podul e atât de sus și departe de apă

Nu am curaj.

Mi-e atât de sete

Mi-e atât de cald și totuși frig

Mi-e atât de foame dar sunt sătulă.

Închid ochii și mă pregătesc să mă scufund

Mă dau jos și ajung pe mal,

Același.

Unde m-ar duce apa dacă aș înota?

Câtă apă aș putea bea?

Cam un ocean.

Dar e sărat.

Aș rămâne tot secată.

Dar dac-aș înota în apă dulce oare unde m-ar duce?

Iau apa, încep să beau puțin

Ce gust ciudat! Atât de nefiltrat.

Mai beau, mai beau,

Dar un ocean e prea vast

Să-l beau pe tot.

Și stau. Și stau și cuget

Și stau și fac nimic

Și stau și văd ce e acum

Mai beau.

Apa e-atât de cristalină,

Atât de fără gust și totuși bună.

Mă uit la ea și văd că sarea-a dispărut.

Mă-ntreb unde s-a dus și dacă va veni din nou.

Ea va veni, cu siguranță,

Atunci când nu voi fi atentă

La gustul ei de-acum.

Tot beau.

1. Diferențiem comportamentul de persoană. Criticam comportamentul, niciodată copilul. "Ai făcut un lucru rau" NU "Ești un copil rau"

2. Stabilirea unor reguli clare. Copii trebuie sa stie si ce inseamna "nu".

3. Suntem consecvenți. Atat noi cu noi înșine, cât și cu celalalt părinte. O regula odata stabilită și incalcata are aceleași consecințe de fiecare dată. Mama și tata au aceasi atitudine fata de comportament.

4. Evitam sa râdem la comportamente negative. Acest lucru încurajează perpetuarea lor.

5. Nu dam înapoi când copilul are o criza de tantrum. Astfel acesta va invata ca tantrumul duce la primirea de recompensă și că astfel vom face cum dorește el. Consecință prestabilită va apărea oricum. 

6. În timpul tantrumului, vorbim copilului de la egal la egal, îi explicam de ce exista acea consecință și ca tantrumul nu va rezolva nimic. Rămânem disponibili emoțional, însă consecință va exista. 

7. Orice regulă are o explicație. "Nu este voie sa te urci pe masa pentru că se murdărește și apoi mâncăm microbi" NU "nu ai voie ca asa am spus eu". Copilul trebuie sa înțeleagă motivul.

8. Lăudăm și încurajăm copilul când vedem comportamente pozitive, NU asumăm ca "asa ar trebui sa fie". Dacă este încurajat constant  și recompensat prin atenție, va continua sa aleagă comportamentele pozitive. Motivul pentru care mulți copii au comportamente predominant negative este faptul ca primesc mai multa atenție când fac "prostioare".

9. Ii oferim copilului acceptare și iubire necondiționată ca persoană. Acest lucru nu înseamnă că acceptam orice comportament. Orice copil are nevoie de reguli clare pentru o dezvoltare armonioasa. "Te iubesc în continuare, dar comportamentul acesta este foarte urat, nu ne place, ne rănește și are consecință x"

10. Îl educam cu compasiune față de alții și nu superioritate sau inferioritate. Nu e o competiție. Copiii nu trebuie învățați prin comparație ca sunt mai buni sau mai slabi decât alții. Ei sunt ei, alții sunt alții. Nu-i compara.

11. Validează-le emoțiile, dar nu comportamentul. Găsește alternative!"Înțeleg ca ești frustrat, nervos, și eu sunt, dar NU ne comportam asa! Data viitoare când ești nervos încearcă sa x"

12. Evităm să reactionam intr-un mod emoțional in fata lui (sa strigam, să lovim, sa se poata observa lipsa de autocontrol în comportamentul nostru) în caz contrar copilul va învața prin exemplu sa reactioneze astfel. Incercăm sa transmitem regula, atenționarea, consecința pe un ton ferm si calm.

Când am devenit atât de prinși în nimic?

Când am devenit atât de închiși în tot?

Când am devenit atât de triști fără să știm?

Când am devenit atât de plini de noi, și-atât de goi de principii?

Când am devenit atât de prinși în bani și atât de puțin în umanitate?

Când am devenit atât de răi unii cu alții și nepăsători?

Când am devenit atât de egoiști și plini de ego?

Când am devenit atât de-ușor de tras pe sfoară?

Când am devenit atât de fără viață?

Când am devenit atât de limitați?

Când am devenit atât de veninoși?

Când am devenit atât de dornici de a avea și atât de puțin de a fi?

Când ne vom întoarce?

Când ne vom da seama?

Când ne vom uita în sine?

Când ne vom uita în lume?

Când ne vom iubi mai mult ca banii?

Când ne vom prețui mai mult timpul?

Când ne vom vedea de propria viață?

Când ne vom face timp de noi?

Când ne vom face timp de cei ce îi iubim?

Când vom trăi cu adevărat?

Sunt oameni, care niciodată nu vor înțelege cum e să fi cel mai mare dușman al tău, și totuși, o parte din ei sunt. Sunt oameni care realizează, luptă, și pierd. Eu pierd. Zi de zi. Frica a câștigat zeci, sute, mii de lupte. Sper ca într-o zi să nu câștige războiul. Mintea te minte. Frica ne minte. Frica mă minte. Ea îmi spune că dacă mă predau, voi găsi un confort. Ea îmi spune că dacă pierd războiul mă voi elibera. Ea îmi reamintește zi de zi, minut de minut că sunt încarcerată zi de zi si minut de minut. Sincer, sunt complet socata ca scriu aceste rânduri. E destul de socant sa mă disociez de ceea ce mă însoțește mereu. Dar ea vrea să mă acapareze, să fim una și aceeași. Am fost. Suntem. Dar nu acum. Acum am reușit să o aduc puțin la tăcere. Nu va dura mult. Pentru acei oameni care nu pot înțelege cum este să trăiești cu tine însuți când ești cel mai mare dușman al tău, am de oferit niște mici explicații

Să spunem că trăiești cu o persoană care dorește să te înnebunească, care încearcă să te abuzeze emoțional, poate fizic..un soț abuziv să spunem. Acum, imaginează-ți că acesta te însoțește absolut oriunde. Imaginează-ți că te privează de somn, că îți repetă non-stop, cele mai mari frici pe care le ai. Si nu pleaca. Niciodată. Stă mereu în spatele tău și îți șoptește, mereu, mereu, mereu, orice ai face, aceleași lucruri obsesiv. Acum imaginează-ți că de fapt nu e nimeni în spatele tău. Ești tu. Și nu poți scăpa de tine. Nu te poți elibera de tine. Nu poti să emiți un ordin de restricție împotriva ta. Nu poți să te asculți, dar nu poți nici să taci.
Când esti cel mai mare dușman al tău, și traiesti cu tine în mod abuziv, cine te poate abuza mai mult? Ce te poate de fapt face să cazi? Ce poate de fapt să te distruga? Ce poate de fapt să te roadă? Sa te macine? Sa te omoare? Sa te doboare? Doar tu. Când reușești să te lupți cu tine, și dacă, atunci, poți să te lupți cu oricine. Speranța moare ultima. Dar moare. Totuși, realizez, că cel mai mare rău mi l-am făcut singură. Realizez că nimic în viață nu mi-a provocat suferință mai mare decât mi-am provocat. Pardon! Decat mi-a provocat acea voce. Acea voce care mă urmărește mereu. MEREU. NIMIC. Atunci ce mă poate dobori cu adevărat? Nimic. Nimic nu poate fi mai rău decât ceea ce îmi fac eu. Nimeni nu îmi poate spune lucruri mai urâte, nu, nu îmi poate produce mai multă agonie, furie, frica, dezgust. Dacă pot trăi cu mine, pot să trăiesc orice. Când trăiești zi de zi ca si cum cea mai mare frică ar fi reală, ajungi să o confuzi cu realitatea. Când va fi realitate, care va fi diferența? De ce te temi de fapt, când deja ai trăit tot ce se putea trăi? De ce te temi de fapt când deja ai trecut prin sentimentul de care îți era frică?
Iubesc singurătatea. Si sti de ce? Pentru că e singurul moment în care pot fi complet sinceră. Pot să simt ce simt, pot să reacționez cum simt, nu mai trebuie să mă ascund de gânduri, reacții, emoții. Nu mai trebuie să fiu într-un rol..fie el de fiica, iubita, terapeut sau orice altceva.. Nu mai trebuie să fac pe plac cuiva, nu mă vede nimeni, nu mă știe nimeni, nu mă judecă nimeni. Pot fi eu. Pot să fiu cea mai mare ticăloasă, cea mai mare neimțită, cea mai mare mizerie de om, cea mai distrusă persoană, cu nervii la pământ, pot să plâng, să râd fără motiv,pot. Nu mai trebuie să fac nimic și nu mai trebuie să fiu nimic. Pot doar să fiu. Nu trebuie să dau explicații, pot doar să fiu.
Mintea mă face să mor înainte să mor, și să trăiesc ca un mort într-o lume vie, care nu înțelege sensul morții. Dar nici al vieții.