‼️ In acesasta carte folosesc cuvinte precum "demon" cu conotație pur metaforica referitor la anxietate sau alte emotii negative fără nici un fel de conotație religioasa‼️
CAPITOLUL 1
Care este sensul vieții?
CAPITOLUL 2
Sunt
Bună!
Eu sunt Lana. Eu sunt o fată. Eu sunt psiholog. Eu sunt anxioasă. Eu sunt tânără. Eu sunt instabilă. Eu sunt diferită. Eu sunt ciudată.
Nu.
Eu sunt.
Bună!
Eu sunt, și m-am gândit să scriu o carte despre asta.
CAPITOLUL 3
Simt
Eu sunt anxioasă. Eu sunt furioasă. Eu sunt deprimată.
Nu.
Eu simt anxietate. Eu simt furie, Eu simt tristețe.
CAPITOLUL 5
Nu
Eu nu sunt ce am.
Eu nu sunt ce simt.
Eu nu am ce sunt.
CAPITOLUL 6
Să trecem la subiect
Nu mă voi prezenta. Nu consider că are importanță cine sunt, sau ce funcție am. Nu consider că are importanță ce bunuri am, sau de unde vin. Consideră că eu, sunt tu, pentru că în această carte, te vei regăsi. În această carte, este foarte posibil să găsești idei contradictorii sau mesaje contradictorii, cu alte cuvinte, să ai impresia că mă contrazic singură. Probabil așa va fi.
Te-ai întrebat vreodată ce sens are viața? Dacă da, ai găsit cartea potrivită. Până la sfârșitul cărții, vei afla tot ce știu eu despre acest sens. Defapt, nu știu dacă toată lumea își dorește, sau doar cei, care resimțim acel gol, care ne urmărește, oriunde, oricând. Dacă nu resimți acel gol, nu înseamnă că ești mai puțin eu, sau că sunt mai puțin tu. Nu înseamnă nici că ești mai norocos. Cei care ne-am născut, sau am dobândit acest gol cronic, avem partea noastră de noroc. Noi, am trăit fiecare emoție, am conștientizat viața așa cum este ea,nu ne-am ascuns, sau cel puțin nu ne mai ascundem după lucruri lipsite de importanță, noi, încercăm să trăim cât mai intens. Totuși, nu știu dacă este mai rău să fi gol pe dinăuntru, și să cauți absolutul, sau să nu simți acest gol și să nu cauți niciodată răspunsuri. Nu contează.
În capitolele care urmează, voi descrie proprii demoni. Cândva, credeam că sunt singură. Credeam că acești demoni sunt doar ai mei. Ba mai mult, credeam că eu sunt aceste emoții, că acestea mă reprezintă.
DEMONUL
CAPITOLUL 7
De ce?
De ce ești așa?
De ce te tot gândești acolo?
De ce nu încerci să te relaxezi?
De ce nu mă asculți când vorbesc cu tine?
De ce nu încerci să te simți mai bine?
De ce exagerezi?
De ce te enervezi așa ușor?
De ce nu încerci să vezi lucrurile mai realist?
De ce plângi?
De ce începi iară cu asta?
CAPITOLUL 8
Totul va fi bine.
Nu te mai gândi acolo.
Încearcă să fi pozitivă.
Fi optimistă.
Nu te mai teme.
Nu mai fi așa.
Nu mai pune răul în față.
Nu mai fi negativistă.
Nu mai plânge.
Nu mă mai tot bate la cap.
CAPITOLUL 9
Capitolele anterioare reflectă, ce aud de fiecare dată.
Oamenii nu realizează, dar, cuvintele lovesc. Uneori, te pot face să te simți mai rău decât te simțeai inițial, pentru că realizezi, că ei...nu înțeleg nimic. Pentru că te simți acuzat că simți ceea ce simți, chiar dacă tu chiar nu vrei să simți. Și nu ști cum să nu simți.
De ce ești așa?
Pentru că nu știu să fiu altfel. Pentru că nimeni nu mi-a arătat cum să fiu altfel. Pentru că chimia din creierul meu nu funcționează așa cum te-ai aștepta.
De ce te tot gândești acolo?
Pentru că ma obsedează. Pentru că vine în mintea mea de nicăieri și preia controlul. Pentru că de fiecare dată când încerc să mă gândesc la altceva, mă simt vinovată. Pentru că de fiecare dată când evit să mă gândesc, mă gândesc mai mult.
De ce nu încerci să te relaxezi?
Asta e una dintre cele mai tari. Nu încerc, pentru că imi place să trăiesc în maximă panică, să mă stresez și să stresez pe toată lumea. Tu cam de ce crezi? Pentru că nu știu cum! Dacă aș fi știut, m-aș fi relaxat.
De ce nu mă asculți când vorbesc cu tine?
Pentru că mintea mea vorbește peste tine. Pentru că nu mă pot concentra să te ascult când în mintea mea demonul preia controlul. Vorbește peste tine, și nu mă pot concentra la doi odată.
De ce nu încerci să te simți mai bine?
Asta e preferata mea. De aia. Că am un hobby din a-mi face viața un calvar. Pentru că nu știu cum! Chiar încerc.
De ce exagerezi?
În mintea mea nu exagerez. În mintea mea e real.
De ce te enervezi așa ușor?
Pentru că demonul vorbește peste tine constant, și e enervant să faci față solicitărilor interioare și exterioare în același timp.
De ce nu încerci să vezi lucrurile mai realist?
Pentru că în mintea mea sunt reale. Asta este realitatea creată de demon. Uneori nu pot să disting realitatea reală de realitatea demonului.
De ce plângi?
Pentru că demonul îmi acaparează și ultima capacitate de a raționa corect, pentru că demonul îmi induce o stare atât de rea, în care uneori îmi doresc și propria moarte.
De ce începi iară cu asta?
Pentru că n-am terminat.
CAPITOLUL 10
Totul va fi bine.
Mișto că prevezi viitorul.
Nu te mai gândi acolo.
Super, mersi pentru sfat. Acum nu mă mai gândesc.
Încearcă să fi pozitivă.
Grozav! Mă simt mai bine acum.
Nu te mai teme.
Ăsta e sfatul meu preferat. Să ști că nu m-am gândi până acum la asta. Acum, brusc, nu mai îmi este frică.
Nu mai fi așa.
?
Nu mai fi negativistă.
Deja mă simt mai pozitivă.
Nu mai plânge.
Hahaha.
Nu mă mai tot bate la cap.
Ok, atunci o să las demonul să mă chinuie în continuare doar pe mine.
CAPITOLUL 11
Eu nu sunt ce am. Eu nu sunt ce simt.
Simt nevoia să ofer câteva explicații, deși, dacă ai trecut prin aceste lucruri, probabil ști foarte clar la ce mă refer. Demonul reprezintă orice formă de suferință sau durere emoțională, în cazul meu anxietatea, dar această carte este și despre mine , este și despre tine, așa că, demonul reprezintă bolovanul tău emoțional, reprezintă ce vrei tu să reprezinte.
Hei demonule, am ceva să-ți spun
Tu nu ești eu, tu ești altcineva, cineva care îmi ia tot ce am, uneori, până și aerul. Tu nu mă lași să respir, ma faci să fiu pietrificată, să nu știu cine sunt și cât voi mai fi. De ce îmi faci asta? De ce îmi fac asta? Te rog să te oprești și totuși nu o faci. De ce nu mă lași să respir? La propriu. Îmi iei speranța, îmi iei fericirea, îmi iei aproape orice emoție în afară de cea pe care mi-o produci tu, mă strângi de gât și nu-mi lași nici măcar aerul. Mă faci să trăiesc în frică. Mă fac să trăiesc în frică. E asta alegerea mea, să te las pe tine demonul să trăiești în mintea mea? Cum aleg să te îndepărtez? Vreau oare să te îndepărtez? Tu mă și ajuți, mă ajuți să prețuiesc viața, pentru că îmi deschizi ochii. Tu îmi areți ce efemer este totul în jurul meu și că n-are rost să-mi pese. Tu mă ajuți, motiv pentru care îmi e greu să te alung. Dar oare mă ajuți dacă ajungi să mă faci să nu mă pot nu doar îngrijora,ci până și să nu mă mai pot bucura? Mă faci să simt doar frică. Și ești imprevizibil, de unde să știu eu când te apucă pe tine să intri iar în mintea mea? Stau liniștită, admir frumusețea vieții și parcă totul este bine, și dintr-o dată….vii tu! Vii și strici tot, arunci un val de frică peste mine și mă împietrești. Te rog…anunță-mă când vii, să fiu în gardă! Te rog mai lasă-mi măcar aerul, ca atunci când imi este frică să pot să trag o gură de aer și să mă calmez. Dar nu, tu-mi iei până și aerul, tot ce-mi lași este teroare. Teroarea că urmează să mor.Îmi induci teroarea asta, și nu mă lași să ripostez. Tot ce pot să fac este să stau și să ma gândesc repetitiv că voi muri. Apoi o lași mai moale, mă lași să fiu din nou bine, dar niciodată nu pleci de tot. Mereu stai acolo.Stai acolo și încerci să mă prefaci în piatră. Uneori reușești, alteori nu…dar te rog, lasă-mă măcar să respir.În rest putem conviețui.
Oare?
Simt pe dinăuntru, că am fost ucisă. De unde vine asta? Stai! Unde pleci? Stai! Cine sunt eu fără tine? Cine naiba sunt? Stau în mijlocul nopții și mă cert cu tine despre mine. Chestia comică, e că nici unul nu sunteți parte din mine, dar totuși, eu mă identific cu voi. Frică pe dinăuntru. Nu dispare. Niciodată. Stai deasupra mea, de parcă mă domini, dar eu te domin pe tine. Te domin eu pe tine? Pleacă și lasă-mă în pace! Când pleci, voi rămâne aici, căutând un nou scop, întrebându-mă cine sunt eu fără tine, cine sunt eu fără mine? Tu, demonule, iei puterea în mintea mea, mă înnebunesc. Am atâta ură în mine pentru tine...care defapt sunt eu. Cu cine naiba vorbesc? Lasă-mă să plec! Lasă-mă să respir! Nu mai vreau să fiu aceeași persoană ca tine, aceeași persoană ca mine. De ce îmi fac asta? De fiecare dată când mă simt bine, mă faci să mă simt rău. Mă fac să mă simt rău.
Eu nu sunt ce am. Eu nu sunt demonul meu.
Eu nu sunt ce simt. Eu nu sunt anxietatea mea.
CAPITOLUL 12
Eu nu am ce sunt.
Doar de data asta. Doar țigara asta. Doar frica asta. Doar gândul ăsta (obsesiv), apoi o iau pe calea dreaptă. Doar de data asta. Apoi voi renunța la asta.
Nu, nu se va opri niciodată. Oprește-te, ACUM! Nu e țigara asta diferită de cea de ieri sau cea de mâine, nu este motivul acesta de îngrijorare mai valid ca cel de data trecută, sau cel de data viitoare, el va părea mereu foarte real în ochii tăi, și chiar dacă e, anxietatea nu te ajută. Oprește-te. Respiră. Trăiește acum. Tu ești viață, fii viață. Tu nu ești ieri, tu nu ești mâine, tu poți fi doar azi, acum. Viața e doar azi, acum. Cum tu nu ai o viață, ci ești o viață, nu trăi în trecut sau viitor, ci trăiește în sigurul moment în care ești. Acum.
V-am promis că voi vorbi despre sensul vieții. În primul rând, Jim Carrey spunea: „Cred că toată lumea ar trebui să devină bogată și faimoasă și să facă tot ceea ce a visat, pentru a vedea că nu acolo este răspunsul”. Oamenii cred că sensul vieții este în a avea. Nu. Sensul vieții este în a fi.
O zi are 24 de ore. 8 ore dormi. Rămân 16 ore de a sta treaz și a trăi. Din aceste 16 ore, jumătate, muncești. Apoi, faci suplimentare. Stai 10, 12 ore din 16 la locul de muncă. Ajungi acasă, stai cu cei dragi atât de puțin. Faci ce iubești atât de puțin. Practic, dacă din 24 de ore 12 stai la locul de muncă, putem spune că îți oferi jumătate din viață acestui job. Apoi ai bani, îți cumperi case, mașini de lux, ceasuri scumpe, care apropo, tot ora o arată, bijuterii și așa mai departe. Ești bogat. Ai lucruri, dar nu mai ai viață. Ceea ce nu vezi, este cu ce le-ai cumpărat. Nu cu bani. Cu timp. Cu viață. Tu ai dat ceea ce ești, pe ceea ce ai. Nu uita, eu nu sunt ceea ce am, eu nu am ceea ce sunt.
Bucură-te în primul rând ca ești!
CAPITOLUL 13
Când eram mică, obișnuiam să cred că trebuie să fi fraier să nu apreciez frumusețea vieții, să nu te bucuri de ea. Ah! Ce fetiță naivă,ce fetiță care nu a cunoscut gustul amar al vieții, care nu cunoscut durerea, care nu a cunoscut demonul, care nici măcar nu a știut cum funcționează o tulburare emoțională sau un dezechilibru chimic în creier. Și totuși, mai înțeleaptă ca mine.
Acum știu. Acum înțeleg cum funcționează mintea umană și de ce mă simt așa. Și totuși, fetița aceea naivă și neinformată, reușind să văd atâta frumusețe, îmi dă o lecție. Poate că nu știa cât de amară e viața, dar eu acum nu mai știu cât de dulce e. Fetița pare în avantaj. Poate că ea nu a cunoscut demonul, de aceea îi părea floare la ureche, dar eu, l-am cunoscut, și stau sub aripa lui, și nici măcar nu îl părăsesc. De ce? De ce nu îl părăsesc? Pentru că nu mai știu să văd lumea cum o făcea acea fetiță mică. Dacă aș avea naivitatea ei, aș scăpa din ghiarele demonului. Acum știu, știu multe lucruri pe care nu le știa acea fetiță, și totuși nu mai știu ce știa acea fetiță. Acea fetiță are să mă învețe pe mine mai multe decât am eu să o învăț pe ea. Pentru că, chiar dacă viața e amară, chiar dacă pericolele există, chiar dacă viața e efemeră, chiar mai mult, ar fi frumos să gust ce-i dulce din ea, între atâtea lucruri amare, ar fi frumos să îmi sară în ochi ce este dulce, prin contrast, si să apreciez mai mult dulcele. Nu poți aprecia frumusețea vieții cu adevărat în lipsa durerii. Fetița asta a nu a fost lipsită de durere. Fetița asta s-a luptat de mică cu demonii, dar nu le-a dat un nume, și nu a făcut cunoștință cu ei în mod oficial decât mai târziu. Demonii se plimbau pe lângă ea, dar ea reușea să-i alunge, fără a face cunoștință. Acum îi cunosc, îi cunosc atât de bine, încât uneori îi confund cu mine, dar acum și ei mă cunosc pe mine, atât de bine, încât mă fac să mă confund cu ei. Fetițo, ajută-mă!
Fetița asta naivă de 12 ani suna cam așa:
„Nimic nu poate să îți pună limite reușitelor pentru că tu faci parte din ele. Voința naște visuri și crează destine, oprește trecuturi să ajungă viitoruri. Poate ești prea secat de eșecuri pentru a vedea că îți aparți. Cine sunt? Nu știu, dar am aflat că în lumea mea pot fi cine vreau să fiu. Cine ar trebui să fiu? Nu mă interesează, pentru că am aflat că trebuie să fiu cine sunt.”
Acesta a fost un scurt citat din mine de acum mai bine de vreo 10 ani.
CAPITOLUL 14
Nimic
Viața este ceva, unde totul depinde de nimic. Fiecare nimic pe care tu nu îl observi îți poate schimba viața, la fel cum fiecare nimic de care nu te bucuri este un timp pierdut pe nimic. Nimic este ceva, pentru că fiecare nimic pus cap la cap creează ceva, ceva ce tu poți influența și schimba prin muncă și decizii asupra unor nimicuri care într-o zi vor deveni ceva ce îți va schimba viața. Dar nimic nu se poate realiza dacă nu faci nimic.
Aparent, putem spune că toți murim, deci nimic din ce se întâmplă nu are cu adevărat importanță comparativ cu efemiratatea vieții. Da. Așa e.
Dacă privim din alt unghi, putem observa că fiecare lucru mărunțel poate avea un impact asupra existenței noastre efemere.
Aveam impresia, și uneori încă o mai am, că existența mea e complet inutilă pe acest pământ, deoarece, suntem 7 miliarde de oameni, să nu mai numărăm și animalele sau alte viețuitoare. Ce impact sau utilitate poate avea existența mea? Cu ce afectează universul sau lumea asta? La ce contez? Pentru ce ne naștem, dacă murim? Ce rost are defapt, viața mea...? Defapt, nu ajută la nimic existența mea, pentru lumea asta. Cu mine în plus, în minus, universul funcționează la fel.
Apoi, m-am regândit (așa cum obișnuiesc, overthinking). Poate că viața nu are rost, dar îi pot da un sens. Viața fiecărui om, contează, foarte indirect, pentru univers. Repet, foarte indirect. Nu o să vin cu teorii de genul puterea gândului. Singurul rost pe care mi-l văd, este să transmit ceva altora, motiv pentru care am și scris cartea asta. Am trăit o mare parte din viața mea, care nu este prea lungă, deci pot spune că am trăit un sfert de viață dacă nu mai bine, crezând că n-am nici un rost pe pământul ăsta. Apoi, am realizat. Dacă eu transmit mai departe ceva ce ajută pe cineva, acel cineva va transmite o parte din ce i-am transmis mai departe, și astfel, într-un lanț foarte indirect, chiar pot avea un impact. Fiecare om poate avea un impact, mic, dar semnificativ. Acum, mi-am dat un sens vieții mele fără rost.
Cred, chiar cred cu adevărat, că unii oameni au avut un impact uriaș asupra mea. În capitolul care urmează, am să povestesc pe scurt cum am ajuns eu să-mi aleg calea în viață.
CAPITOLUL 15
Mai țineți minte că vă povesteam despre o fetiță naivă acum câteva pagini? Hai să vă fac cunoștință cu ea. V-am arătat o mică parte din gândirea ei plină de un optimism naiv. Dar v-am spus și că această fetiță trăia de mică printre demoni interiori, doar că nu știa. Demonii o lăsau să respire, încă nu o acaparaseră.
La 11 ani, această fetiță, a avut primul său contact cu un demon. Nu i-a luat aerul, dar i-a acoperit mintea. Fetița plângea, zi și noapte, fetița era speriată, nu putea dormi, se tot gândea la lucruri la fel de naive precum mintea ei. Avea o frică imensă de a nu fi exclusă, de a nu fi batjocorită, de a nu avea părinții divorțați, de a nu fi orfană, de a nu fi lăsată deoparte de către colegi. De-abia mai târziu, mi-am dat seama, că acea fetiță manifesta frici pentru lucruri aparent specifice, dar toate cu aceeași esență: frica de singurătate. Pentru că fetița plângea prea mult, a fost trimisă la psihologul școlii, dar ea nu a vrut, pentru că, spunea ea, “Nu sunt nebună”. Totuși, s-a dus. Acea vizită la psiholog avea să-i schimbe viața pe vecie. Psihologul a fost prima persoană care i-a transmis că o înțelege cu adevărat. A fost prima persoană care a știut cum să o ajute. A fost prima persoană care a ascultat-o cu adevărat, și nu a dat cu presupusul legat de ce simte. A fost prima persoană necunoscută care a arătat că îi pasă de ea. După câteva vizite la psiholog, fetița de 11 ani, și-a ales cariera pe viață. Înainte, ca orice copil de 11 ani, habar n-avea ce are să facă cu viața ei, dar spre deosebire de alți copii, a fost profund marcată de suportul și înțelegerea necondiționată care i s-a oferit de la un necunoscut, și s-a hotărât că asta va face cu viața ei. De la 11 ani, a știut că viața ei va fi despre a ajuta oameni,despre a ajuta oamenii să se lupte cu demonii, așa cum a fost și ea ajutată. Pentru mine, aceasta este dovada clară, că un lucru pe care îl poți considera comun, sau nesemnificativ, poate schimba viața altui om într-o proporție uriașă. Ba mai mult, poate schimba viața a zeci de oameni, care pot fi clienții fetiței în viitor. Ba si mai mult, asta este pentru mine dovada, că fiecare alegere sau întâmplare, coincidență, cât de mică, poate avea un impact foarte mare asupra vieții.
Și azi, mi-e la fel de clar cum i-a fost acestei fetițe de 11 ani, ce vreau să fac cu viața mea, și că esența vieții mele este să ajut oamenii să lupte cu demonii interiori. Îmi pare însă rău, că pentru un sfert din viață, demonul m-a făcut să cred că viața mea nu are un sens.
Să nu ai impresia că această carte este scrisă de vreun psiholog cu experiență, care vorbește din practica sa. Această carte este despre un psiholog a cărui cel mai greu caz de până acum a fost el însuși.
Nici nu știu dacă are sens să mai spun asta, pentru că mi se pare de la sine înțeles, însă cred că în lume încă există o stigmă pentru persoanele care se comfruntă cu probleme de ordin emoțional sau psihic. Nu știu dacă eu trăiesc într-o bulă de cristal creată de propria profesie și am impresia că e foarte normal să vorbești despre probleme emoționale sau chiar este așa, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că: doar pentru că ești diferit și simți lucruri pe care alții nu le înțeleg, nu înseamnă că ești nebun. Dacă mergi la psiholog nu înseamnă că ești nebun. Nici măcar dacă mergi la psihiatru, contrar a ceea ce mulți consideră, nu înseamnă că ești nebun. Există un spectru atât de larg de tulburări emoționale și psihice încât e aberant să crezi că dacă suferi de o astfel de problemă ești nebun. E ca și cum ai crede că orice simptom sau manifestare fizică înseamnă că ai cancer. Nu, nu orice problemă emoțională te face nebun. Ce înseamnă defapt să fi nebun? Pentru unii, poate eu sunt nebună, pentru mine, nebun e cel care trăiește fără a-și pune probleme legate de propria existență.
Pe la 15 ani, demonul a reapărut. De data aceasta a venit tocmai din iad. M-a acaparat, și a început să-mi ia aerul. A început să mă sufoce. Am început să mă simt tot mai secată. Am început să mă simt complet neajutorată. N-am putut să respir, n-am putut să mă apăr. Am ajuns singură. Am ajuns să nu mă iubesc, să nu mă plac pe mine, deoarece nu sunt suficient de buna ca alte persoane. Am ajuns să îmi imaginez viața în loc să o trăiesc, deoarece să o trăiesc era prea greu, prea deprimant și prea înfricoșător. Am ajuns să mă consider atât de inutilă și de incapabilă, încât până și în imaginația mea eram îlocuită de altcineva. Când visam cu ochii deschiși, nici măcar numă vizualizam pe mine ajungând undeva, ci vizualizam diverse scenarii interesante cu alte personaje. Pur și simplu nu mă puteam integra, nici măcar în imaginație, în ceva măreț. Nu puteam nici măcar visa că sunt importantă, interesantă sau utilă. Am început să caut lucruri care să mă motiveze, am căutat citate motivaționale pe facebook. Da, comic, stupid chiar, știu. Dar acolo, am găsit ceva ce mi-a călăuzi, pentru a doua oară, întreaga viață de acolo în colo. Citatul era din Eleanor Roosevelt și spunea așa: „Do one thing everyday that scares you”. Și am început. Zilnic e mult spus. Nu a fost zilnic, dar în acea vară am reușit să îmi înving 90% din fricile pe care le aveam la vremea respectivă. Acea vară a avut un impact uriaș asupra vieții mele. Aveam foarte multe frici, și aveam o stimă de sine foarte scăzută. Mă vedeam urâtă, dezgustătoare, inadecvată social, penibilă, incapabilă. Mi-am propus ca prim lucru în acea vară să îmi fac un iubit, pe care eu să-l consider atractiv. Era ca o glumă. Mi se părea cel puțin imposibil ca cineva atractiv să se uite măcar în trecere la mine. Și culmea, s-a uitat. Eram foarte social akward, și bineînțeles că n-a durat mai mult decât câteva zile. Dar s-a întâmplat, cineva chiar s-a uitat la mine. Tot așa, am continuat, și am continuat să-mi înving diverse frici pe rând. Frici mari, uriașe. Am avut frici, pe care le-am învins plângând si intrând în trepidații. Lucruri pe care nu aș fi crezut niciodată că sunt capabilă să le fac.
Asta era problema mea. Mă limitam singură. Mă limitam enorm de mult. Credeam că faptul că eu mă văd incapabilă chiar înseamnă că așa sunt. Nu știu de unde mi-a venit motivarea, forța să fac lucruri de care nu mă credeam capabilă. Nu știu. Dar cert e că, așa cum am mai spus și anterior, uneori o alegere extrem de mică poate schimba tot cursul vieții. Dacă eu în acea zi nu vedeam poza cu citatul pe facebook, eu poate trăiam în aceeași frică și în ziua de azi. A fost o vară incredibilă, pe care o voi ține minte până la adânci bătrâneți. Am făcut niște lucruri, care m-ai dezvoltat personal înainte să știu ce înseamna a te dezvolta personal. Am știut să-mi ofer cea mai potrivită terapie pentru anxietate înainte să fiu măcar psiholog sau să citesc despre asta. Am simțit că pot să ies din globul meu, doar dacă fac exact ce nu cred că pot să fac. Și astfel, am aflat că pot să fac enorm de multe lucruri. Stima mea de sine a crescut tot mai mult. Am ajuns să nu mă mai prefac că nu îmi pasă ce spun alții despre mine, ci chiar să nu mă afecteze. Am ajuns să mă iubesc pe mine însumi.
După ce am terminat facultatea, m-am angajat la un centru pentru persoane cu disabilități. Toți oamenii mă întrebau dacă nu este cumva deprimant să lucrez acolo, dacă nu mă încarc negativ. Pe mine mereu m-a intrigiat această întrebare. Niciodată nu m-am încărcat negativ muncind cu acești oameni și pentru acești oameni. Ei m-au ajutat să mă descopăr. Eu am atât de mult să le mulțumesc acestor oameni, că m-au ajutat mai mult poate decât i-am ajutat eu pe ei. M-au ajutat să văd realitatea. M-au ajutat să văd viața așa cum e. M-au ajutat să mă pot bucura de fiecare lucru neînsemnat. M-au ajutat să pot vedea lumina deși eram legată la mâini de demoni. M-au ajutat să respir din nou. M-au ajutat să văd că există bucurie și fericire chiar și când ai necazuri atât de mari. M-au ajutat să înțeleg viața. M-au ajutat să mă bucur ca un copil din nou. M-au ajutat să-mi amintesc ce sens am dat eu vieții. Acolo am cunoscut o fată, cu ceva mai în vârstă decât mine, dar cu un suflet de copil. Acea fată avea să-mi devină una dintre cele mai bune prietene. Ea are impresia că eu am ajutat-o, dar habar nu are că defapt ea mi-a schimbat mie viața. Eu, atât de negativistă, am cunoscut-o pe ea, o fată în scaun cu rotile, cu tetrapareză spastică, cu un trecut familal nu tocmai fericit. Ea, este cea mai pozitivă persoană pe care am cunoscut-o. Îmi spunea adesea, cât de bucuroasă este că vede copacii înfloriți, cât de bucuroasă este că a nins, cât de bucuroasă este că a ieșit soarele. Și eu, stăteam blocată în mintea mea, fără să fiu conștientă de astfel de lucruri mărunte. Ea,avea atât de multe motive să fie ca mine, și totuși, eu ar fi trebuit să fiu ca ea.
Demonii s-au jucat pe lângă mine, au încercat deseori să mă prindă. Am jucat mult leapșa și v-ați ascunselea în anii ce au urmat. Într-un final, m-au prins de tot. Și nu m-au mai lăsat să ies, până acum. Mi-au dat iluzii, mi-au arătat lumina, dar m-au legat de mâini pentru a nu o putea atinge.
CAPITOLUL 16
Întunericul soarelui
Mă simt în sine ca și cum nu simt nimic, și mă lupt cu mine și nu obțin nimic. Și intru iar în stare. Te rog eu, nu mai vreau. Și-n întuneric intru iar, și nu mai văd lumina, și vreau să ies, dar nu știu cum, și vreau să urlu dar tot ce iese este fum. Parcă sunt arsă pe dinăuntru, și tot din mine devine scrum. Urlu, urlu, urlu, și nu mai pot striga. Ard în mintea mea și nu mai văd lumina. Pe unde ies de-aici? Încotro mă-ndrept? Nu pot vedea în față, o să mă-mpiedic și o să cad, și n-o să mă ridic. Brusc, mă trezesc în lumină. Acum văd clar...dar soarele apune. Și noapte vine iar, și-i întuneric, și nu mai văd lumina. Pe unde ies de-aici? Încotro mă-ndrept? Nu pot vedea în față. O să mă-mpiedic, și o să cad,și n-o să mă ridic. Brusc, mă trezesc în lumină. Acum văd clar. Dar nu știu când soarele a răsărit, și nu știu când va apune.
CAPITOLUL 17
Aprinde-o, trage, fum, scrum, stinge-o.
Viața e ca o țigară,
După ce-o fumzei,
Se stinge.
Filtrul-iluzile care nu se opresc să apară. Ai impresia că poți filtra lucrurile rele din viață.
Scrumul-clipele care se scurg, trec și le arunci deoarte, și uiți de ele.
Fumul-clipele de mulțumire, împlinire, care durează până tragi ce e frumos din viață în piept...apoi țigara se stinge....viața se stinge.
Tu o aprinzi, îi dai foc, atunci când te naști...si o stingi atunci când mori.
Fiecare fum tras, este fiecare moment din viață, care se scruge și care te apropie de sfârșitul țigării.
Viața e o țigară, sau poate un trabuc...câteodată mai aromată, alteori mai amară. Ca și țigara, trebuie fumată până la capăt, fără a irosi nici un fum.
Nu trebuie să îți faci griji că se stinge, atâta timp cât te-ai bucurat de fiecare fum.
CAPITOLUL 18
Am obosit să mă lupt cu tine, fără să câștig. Câștig uneori lupte, dar niciodată războiul. Am obosit. Am obosit să plâng, am obosit să strig, am obosit să gândesc, am obosit să obosesc. Am obosit să te cred, am obosit să te ascund. M-ai obosit. Te-am obosit.
Am obosit.
Am obosit să-mi pun probleme. Am obosit să caut răspunsuri. Am obosit să mă simt așa.
Am obosit.
Am obosit să cad, am obosit să mă ridic, am obosit să cred că zbor și apoi să pic.
Am obosit.
Am obosit atât de tare, încât îmi dau voie să fiu fericită.
De data asta o să-mi dau voie să fiu fericită. De data asta o să mă abandonez înmomentul infinit de acum. Nimic nu „poate fi” sau „va fi” pentru că este. Totul este efemer,dar nu acum. Acum este mereu, acum este infinit. Am scris rândurile acestea, ca altădată, când sunt în impas, să-mi amintesc: Nimic nu va fi, este. Cu alte cuvinte, nu lăsa ceea ce este pentru ceea ce va fi. Nu, nu în sens larg, metaforic. În exact sens propriu: lucrul pentru care îți faci griji nu este acum. De ce lași ce este pentru ce nu ști dacă este? Dacă este...este. Dar nu aici și acum, ci atunci și acolo. Deci nu este, nu în acest moment. Renunță la obiceiul de a construi castele din chibrite în vânt, sau în jar. Ce construiești? Unde te grăbești? Nu îți dai seama că acum te privește fix în ochi, iar tu închizi ochii? Tu aduci astfel întunerci în prezent pentru viitor? Abandonează-te! Lasă-te să trăiești! Toate trec, în special viața. Si lucrurile bune trec. De aceea, bucură-te! Lasă-te să te bucuri! Și lucrurile rele trec.Așa că nu le da prea multă crezare. Și dacă mă așteaptă ceva rău? Atunci mă așteaptă, deci încă n-am ajuns. Eu sunt aici și acum, nu atunci și acolo. Renunță la a construi castele de chibrite în vânt, și lasă chibritele să zboare pur și simplu. Renunță la a mai construi castele de chibrite pe jar, și dă-le pur și simplu foc. Sau stai! Nu le da foc. Lasă-le să ardă singure. Nu te lupta cu ele. Nu ai să învingi niciodată. Și ști de ce? Ști. Pentru că le alimentezi. Ele nu pot exista dacă le accepți. Ele nu pot exista dacă tu nu opui rezistență. Atâta timp ai depus rezistență ideii că vei muri. Ai fi crezut că ești răsărită, că tu, spre deosebire de ceilalți ai acceptat că mori. Greșit! Tu, spre deosebire de ceilalți ai conștientizat că mori, dar te-ai luptat toată viața ta cu ideea. Renunță! Nu te poți lupta cu incertitudinea, mai mult, nu te poți lupta cu evidentul, cu absolutul. Lasă-l! Nu mai construi castele de chibrite. Ai simțit pacea, dar ți-a fost frică să o simți, pentru că tu mereu te oprești, și nu te lași să fi fericită. Acum, accepți că ți-e frică, și te simți mai împăcată. Amintește-ți, totul trece, în special clipa acum. N-o lăsa!
